De ce se teme Letonia de arhivele KGB

În Letonia şi-a încheiat activitatea aşa numita Comisie pentru studierea activităţii KGB-ului sovietic, recomandându-se publicarea documentelor de arhivă care cuprind numele agenţilor şi locaţiile filialelor. Dar conducerea ţării nu se grăbeşte să dea curs acestei propuneri. De ce?

Ultimul director al KGB-ului Letoniei sovietice, Edmund Johanson, a colaborat intens cu noile autorităţi şi a coordonat transferul arhivei către structurile de stat ale republicii, în special către Biroul pentru apărarea Constituţiei, noul constraspionaj. Ca urmare, în mâinile letonilor şi, ulterior, al englezilor, americanilor şi nemţilor, a ajuns o cantitate impresionantă de informaţii interne cu caracter secret şi strict secret.

În acelaşi timp, generalul Johanson nu a făcut nimic pentru ca documentele să ajungă de la Riga la Moscova, cu excepţia dosarelor propriilor colegi şi subalterni. Şi există suficiente motive pentru a presupune că el a colaborat cu mişcarea naţionalistă cu mult înainte de anul 1991. Publicaţia Vzgliad aminteşte că, înainte de a ajunge directorul KGB-ului leton, Johanson, fost membru în Komsomol, a lucrat la Direcţia „Z”, adică a luptat împotriva diversiunilor ideologice. Prin urmare, el ştia foarte bine ce face.

Pentru a procesa tot volumul de informaţii, Biroul de apărare a Constituţiei a înfiinţat un Centru de documentare a consecinţelor totalitarismului. Şi acolo au ajuns documente din arhiva Partidului comunist leton şi ale Consiliului de miniştri. Naţionaliştii au cerut imediat publicarea numelor tuturor celor aveau dosare. Dar în 1994 a fost adoptat  o lege „Privind păstrarea şi utilizarea documentelor fostului KGB”, care prevedea, printre altele, că dezvăluirea unor detalii nu se putea efectua decât în baza unei decizii judecătoreşti, dacă persoana în cauză ocupa funcţii de conducere sau candida pentru un fotoliu de deputat. Legea a funcţionat până în 2014, când întreaga informaţie îşi pierduse, practic, rostul. Veniseră deja alte generaţii.

Vzgliad subliniază că arhivele au fost secretizate de cei care ştiau ce cuprind: conducerea contraspionajului şi preşedinţii Letoniei. Nu este, prin urmare de mirare că o altă lege, cea vizând „colaborarea” cu KGB-ul a fost îngheţată pentru 50 de ani. Dar opinia publică nu a fost de acord. Ca atare, a fost creată Comisia pentru studierea activităţii KGB, unde au intrat în special academicieni şi istorici.

A fost o muncă titanică. Sute de mii de dosare pentru zeci de mii de persoane – presupuşi colaboratori, turnători, agenţi, etc. Acum, orice cetăţean al ţării poate solicita o adeverinţă care să precizeze dacă numele lui figurează sau nu în arhive. Pe de altă parte însă, nimeni nu poate afla numele celor care i-au denunţat, i-au denigrat, le-au dat viaţa peste cap. Concret, solicitantul primeşte după o perioadă un răspuns prin care este înştiinţat că agentul „Bursuc” a anunţat că obiectul „Şoarece” a spus şi făcut asta şi asta. Palpitant, dar inutil, concluzionează Vzgliad.