Rusia reafirmă clar că “își are locul ei în Balcani”

Corneliu VLAD

Președintele Vladimir Putin a vizitat oficial, pentru a patra oară, Serbia într-un moment geopolitic de mare complexitate, confruntare și labilitate pentru zona Balcanilor și extensiile sale.

Conceptul Balcanii de Vest a apărut după așa-zisa încheiere a războiului rece, prin desființarea Tratatului de la Varșovia și extinderea NATO și a UE spre Est, inclusiv în spațiul sud-est european. În preziua vizitei sale la Belgrad, liderul Rusiei a ținut să sublinieze, într-un interviu, că “politica Statelor Unite și a altor țări occidentale care vor să-și impună dominația în regiune reprezintă un important factor de destabilizare”. El a calificat politica NATO ca “un vestigiu al războiului rece, o strategie militară și o politică prost inspirate și destructive”, care duc la “trasarea unor noi linii de divizare a continentului european”.

Tonul și aprecierile liderului Rusiei sunt mai dure ca de obicei, dar întru totul explicabile. În 2017, Muntenegru a devenit al 29-lea membru al NATO și astfel Serbia, “principalul aliat slav și ortodox” (presa rusă și sârbă) al Rusiei (deși are Parteneriat Strategic cu NATO și are în imediata apropiere marea bază militară americană din Kosovo), are ca vecini state membre ale NATO: Croația, Ungaria, România Bulgaria, Muntenegru, iar Macedonia aspiră să devină și ea membru al Alianței. Prin această politică, a adăugat ministrul de Externe rus Serghei Lavrov, se urmărește “suprimarea oricărei influențe ruse în această regiune”. Și a punctat: “Nu putem fi de acord cu cei care spun că Rusia nu-și are locul său în Balcani”.

Pe fundalul acestui spațiu nedecis și în dispută (căruia, la Malta sau în alte părți, probabil că nu i s-a stabilit soarta ori nu se respectă cele convenite), vizitele și convorbirile liderului de la Kremlin în Serbia au consolidat relațiile Rusiei cu această țară, istoricește apropiată Rusiei. Ceea ce s-a concretizat și în semnarea a peste 20 de documente de colaborare (energetică, infrastructură, apărare etc.) și s-a reafirmat hotărârea Moscovei de a sprijini reglementarea mediată în interes reciproc a problemei Kosovo. Relațiile ruso-sârbe s-au întărit, încrederea între parteneri s-a reconfirmat, dar Belgradul rămâne în continuare în față unor opțiuni decisive și tot mai presante în ce privește orientarea politicii și acțiunii sale externe.

Dornică de cooperare și cu NATO și cu UE, Serbia a găzduit, și în 2018, pe teritoriul său exerciții militare ale NATO și partenerilor săi, iar UE este principalul partener al Serbiei. În același timp, însă, Serbia are acorduri militare cu Rusia, se aprovizionează (și) cu gaz rusesc și urmează să încheie un acord de liber schimb cu Uniunea Economică Eurasiatică. Un nod gordian greu de dezlegat. Liderii sârbi țin să amintească faptul că relațiile cu NATO rămân delicate și împovărate, iar presa și chiar demnitari occidentali au comentat foarte prudent și laconic vizită președintelui Rusiei, insistând (pe bună dreptate, de altfel) pe “mareea de oameni” care l-a întâmpinat pe înaltul oaspete rus la Belgrad și pe “vizita să triumfală”.

Prin prezența sa în Serbia și rezultatele întrevederilor sale, președintele Rusiei a confirmat că țară sa este decisă să-și consolideze influența în Serbia și în această parte a Europei, să aibă în continuare un rol activ în gestionarea problematicii din zonă și să dezvolte și amplifice relațiile bilaterale cu Serbia, principalul ei partener în regiune.

În ce-l privește, Occidentul se retranșează (pe moment?) în așteptare rezervată. Un reprezentant al UE a declarat că preferă să nu comenteze vizita liderului rus, iar cu câteva timp în urmă secretarul general adjunct al NATO Rose Gottemoeller a precizat că Alianța “nu-i cere Serbiei să se alăture Alianței”. De altfel, și ministrul de Externe sârb Ivica Dacici a făcut clar că Belgradul este dispus să-și dezvolte relațiile cu NATO, dar în contextul “neutralității militare”.
Partida sârbă este în plină desfășurare, cu întregul ei cortegiu de complicații și implicații delicate și imprevizibile.