Corneliu Vlad: O paradigmă nouă a relațiilor dintre state

Corneliu VLAD

Dacă despre izolarea Rusiei în lume se poate vorbi doar propagandistic sau răuvoitor, mai precis forțând realitățile, este interesant de comparat, între altele, și politica de alianțe a celor trei superputeri mondiale. Și aceasta pentru că,  remarcă analistul rus Timofei Bordaciov, aliații sunt un indicator important al poziției internaționale a marilor puteri, au influență asupra politicii globale și regionale, în organizațiile internaționale și reprezintă o resursă secundară pentru afirmarea intereselor marilor puteri. Iar teritoriul aliaților poate fi o bază pentru propriile forțe armate în timpul unui conflict cu alte state. Chiar dacă prezența sau absența aliaților nu determină probabilitatea de supraviețuire pentru nici una dintre marile puteri nucleare.

America are relații formale aliate cu peste un sfert din țările lumii  și astfel poate controla situația din Europa și influența semnificativ evoluțiile din Asia. Politica de securitate a unui număr de state mici este ghidată de SUA, ceea ce permite Washingtonului câștiguri semnificative.

Rusia și China nu se pot compara cu Statele Unite în ce privește amploarea relațiilor aliate. Politica lor externă se bazează în mică măsură pe state mijlocii și mici, deși Moscova are relații de alianță cu state din fosta URSS, membre ale OTSC și Uniunii Economice Eurasiatice (dar care se comportă ca aliate doar pentru promovarea propriilor interese). Iar China nu are aliați formali (deși Coreea de Nord este destul de apropiată de Beijing).

SUA aplică o politică de hegemon față de partenerii lor din Europa de Vest și nu există o interacțiune relativ egală a intereselor membrilor comunității țărilor occidentale. Europenii din NATO depind de SUA, dar America nu depinde de puterea și capacitățile celorlalți. SUA pot folosi toate resursele oferite de relațiile cu aliații. Prin disciplina de bloc a Occidentului,  SUA și aliații lor au adus prejudicii semnificative Rusiei și au pus presiune economică asupra Moscovei, deși poate o asemenea poziție nu servește intereselor aliaților sau chiar este în detrimentul lor. Așadar, Statele Unite sunt destul de mulțumite că aliații lor susțin practic necondiționat interesele americane.

În același timp, continuă analistul rus, beneficiile Rusiei din interacțiunea cu aliații săi au fost foarte limitate și condiționate. Unii dintre aliații Rusiei au subliniat declarativ distanța față de Moscova și intenția de a urma direcțiile SUA și Europei de Vest. Dar oportunitățile pe care economia rusă le-a primit prin aliații săi reflectă și interesele acestora, în condițiile actuale, când Occidentul poartă război economic.

Iar dacă relațiile dintre Rusia și aliații săi ar fi comparate cu practicile similare dintre Statele Unite și Europa, Moscova ar avea toate motivele să-și exprime nemulțumirea față de comportamentul partenerilor săi juniori (cu excepția Belarusului și a țărilor din Asia Centrală).

Ar trebui ca Moscova să le ceară mai mult? – se întreabă Bordaciov. Cel mai probabil, nu, ținând cont de potențialul insuficient al sistemelor lor socio-economice și politice, precum și de lipsa resurselor din Rusia pentru a compensa partenerii pentru costurile unei rupturi cu Vestul. Astfel, dacă relațiile dintre Statele Unite și sateliții lor sunt marcate de o centralizare completă, atunci când este vorba de Rusia există o deviere în sens opus – un volum extrem de mic de angajamente bilaterale cu adevărat eficiente.

În actualele condiții, relațiile de parteneriat chino-ruse se bazează pe o interacțiune complexă între interesele naționale de puteri egale. Un parteneriat care nu subordonează interesele unuia dintre participanți, iar coordonarea strânsă a politicilor nu înseamnă dorința de a acționa în detrimenul propriilor interese.

Oricum, fenomenul relațiilor aliate în sensul clasic tinde să dispară. Și sunt semne ale renașterii formulei de angajament între Moscova și Beijing, care prezintă un mare interes pentru viitorul politicii si relatiilor internaționale.