Lukianov: Munca de corectare a greșelilor

Fiodor LUKIANOV, redactor-șef al revistei „Rusia în politica globală”, președinte al Prezidiului Consiliului pentru politică externă și de apărare al Rusiei, director științific al Clubului internațional de Dezbateri „Valdai”

Acum un sfert de secol, în ianuarie 2001, George Bush junior a depus jurământul de președinte al Statelor Unite. „Dacă țara noastră nu va prelua conducerea luptei pentru libertate, nimeni nu o va face”, a rostit el în discursul de învestire. „Apartenența la civilizație nu este o tactică și nici un sentiment. Este o alegere decisivă în favoarea încrederii, nu a cinismului, a comunității, nu a haosului”.

Bush a preluat frâiele puterii când America se afla, probabil, la apogeul puterii internaționale. În deceniul care a urmat Războiului rece, a cărui victorie a fost proclamată de tatăl președintelui ales, nu a apărut în lume nimeni care să fie gata să se opună dominației Statelor Unite. Dar tocmai în perioada lui Bush junior s-a produs „o schimbare radicală”. Atentatele din 11 septembrie 2001 au arătat că există forțe cărora nici măcar SUA nu le poate face față, în pofida întregii lor puteri. Atacul asupra New Yorkului și a Washingtonului a declanșat o reacție în lanț care, după mai bine de două decenii, a pus capăt „momentului unipolar”. Iar criza financiară mondială din toamna anului 2008, provocată, la finalul celui de-al doilea mandat al lui Bush, de prăbușirea pieței ipotecare americane, a devenit prevestitoarea apusului globalizării liberale.

Strategia de Securitate Națională, lansată în decembrie 2025 de administrația altui republican, Donald Trump, evaluează negativ deceniile de după Războiul Rece. Obiectivele stabilite de americani nu conțineau, se arată în document, „definiții clare ale ceea ce ne dorim”, ci se limitau la „banalități vagi și adesea evaluau în mod eronat ceea ce ar trebui să ne dorim”. Noua abordare nu se bazează pe ideologii politice tradiționale. Ea este ghidată doar de ceea ce este util pentru America. Sau, în patru cuvinte, ”America mai presus de orice”

Ironia istoriei. Inițial, George Bush junior, care a dat startul epocii „războaielor nesfârșite”, atât de blamate acum la Washington, era și el considerat un pragmatic moderat. Adică moștenitorul tatălui său realist îi va înlocui pe „stângiștii” clintonieni cu entuziasmul lor democratizator. 11 septembrie a răsturnat totul, amestecând considerentele de securitate națională cu obsesia neoconservatoare pentru revoluția mondială.

În principiu, este firesc. O putere monopolistă cu rădăcini ideologice adânci, confruntată cu o amenințare care provenea nu se știe de unde (mai precis, de pretutindeni), a decis să-și pună în funcțiune întreg instrumentarul. Logic este însă și altceva: toate instrumentele au avut de suferit.

Pe de o parte, suprasolicitarea forței, pe de altă parte, discreditarea ideologiilor care s-au transformat în arme. Și cercul vicios al transformării obiectivelor în mijloace și invers.

Douăzeci și cinci de ani, chiar și în vremuri mai liniștite, sunt o perioadă suficientă pentru schimbări serioase. Ce să mai vorbim de vremurile actuale, când cronologia pare să se fi turtit într-un an întâmplându-se la fel de multe lucruri cât se întâmplau înainte în zece. Călătoria de la „imperiul american”, despre care se vorbea cu entuziasm la începutul mandatului lui Bush (înainte de catastrofa din Irak), la „republica americană”, la ale cărei idealurile fac apel susținătorii lui Trump, a durat un sfert de secol. Desigur, criticii vor spune că în acest interval „alegerea decisivă” (vezi mai sus) s-a transformat în opusul ei – cinism în loc de încredere și haos în loc de comuniune. Dar sloganurile există tocmai pentru a fi întoarse pe dos, dacă este necesar. Iar cinismul sincer este, de fapt, mai simpatic decât cel voalat. Să-l comparăm pe Trump cu Dick Cheney, care a trecut recent în neființă.

Politica americană din 2026 – o cerere de lucru asupra greșelilor comise în perioada „sfârșitului istoriei”. Și acesta este cazul în care nu este păcat să luăm exemplu de la o superputere reflectivă.

Este tentant să punem pe seama fostului hegemon toate „greșelile” anilor precedenți, și există motive pentru asta. Tocmai SUA au determinat agenda mondială, ele sunt principalele creatoare ale momentului actual. Dar probabil că vor trage propriile concluzii. Desigur, în ceea ce le privește pe ele însele (dacă, desigur, nu va apărea o nouă situație de forță majoră care să încurce totul)*. Iar restul vor trebui să tragă propriile concluzii – despre propriile obiective și strategii într-o lume fără hegemonia de tipul celei din trecut. Un mediu mai deschis, mai competitiv și mai anarhic oferă diverse oportunități, dar nu iartă greșelile, poate chiar mai sever decât „ordinea mondială liberală” centralizată. Activele din jur sunt din ce în ce mai riscante.

Revista ”Russia in Global Affairs”

––––-

* Aricolul este scris chiar în ajunul atacului SUA asupra Venezuelei – n.r.