Dr. Nicolae DOLGHIN, AESGS

Recentul episod cu redislocarea unui batalion de militari americani din România a tulburat teribil apele propagandei românești. Reacțiile publice și cele subînțelese la acțiunea – banală, la urma urmei – a unei superputeri au scos în evidență nu numai fragilitatea multora dintre raționamentele strategice din politica românească în genenerarea unui sistem de securitate la Marea Neagră, ci și neîncrederea totală în propriul potențial în momente care sugerează că el ar putea fi operaționalizat. Cu alte cuvinte, teamă.

Propaganda noastră a uitat rapid că alianța cu o superputere precum SUA este un angajament în primul rând politic al acestora, un mesaj transmis lumii, indiferent de numărul militarilor lor pe teritoriul nostru. Fiabilitatea unei alianțe între o superputere militară cu interesele sale globale și un stat cu potențial militar limitat nu poate fi o formulă matematică rigidă și asta ne demonstrează SUA, aliatul strategic al Europei și al nostru în ultimele decenii. În filosofia superputerii și o barcă plutind în Marea Neagră indică angajamentul aliatului, dacă poartă drapelul SUA. Evenimentele ulterioare depind de noi.

Administrația Trump tocmai a făcut publică Strategia Națională de Securitate. Este principalul document de planificare și va fi detaliat de alte strategii și doctrine. Era greu de crezut că va include atâtea schimbări. Alte viziuni, alte priorități, alte abordări. Rusia nu mai este inamic direct, relațiile cu China vor fi pragmatice, prioritară va fi emisfera vestică al cărei control a permis cândva SUA să domine căile de comunicații ale lumii și să devină actor central în dinamica evenimentelor internaționale. Surprinde caracterizarea dură a realităților din UE care, după cum spune documentul, se află în pragul unei catastrofe civilizaționale. În Europa unele state nu vor mai fi europene. SUA își propun să le corecteze traiectoria. Sunt, de asemenea, sugerate retragerea umbrelei americane de securitate și renunțarea la politica ușilor deschise a NATO. UE are așteptări nerealiste pentru conflictul ruso-ucrainean și acest lucru întârzie pacea se amintește. Evenimentele internaționale impun întărirea rolului statelor mari, bogate și puternice în gestionarea lor. Desigur, strategia națională va fi pusă sub lupă în toată lumea, vor fi atent analizate deciziile concrete pentru situații concrete, dar sensurile sale profunde confirmă că SUA au realizat că riscă să piardă tot ceea ce au construit în ultimele două secole dacă vor continua confruntarea în spiritul bipolarității. Cine este dispus își poate aminti că perestroika lui Gorbaciov, cea care a accelerat sfârșitul bipolarității, a fost determinată, printre altele, și de un război, pe care URSS îl ducea în Afganistan și nu se mai termina.

Propaganda continuă să susțină că Ucraina, războiul purtat de ea și evenimentele din jurul Mării Negre sunt decisive pentru securitatea Europei și a noastră. Dar o analiză reală ne arată că Ucraina ca spațiu ex-sovietic independent, modelat în 1991 și devenit central-european, și-a pierdut relevanța inițială. Atunci se trezise peste noapte zonă strategică între Rusia și Occidentul omogen, îmbibată cu arme moștenite, densă în comunicații și conducte cu resurse energetice ce făceau legătura între Est și Vest. Liderii de la Kiev au trecut rapid la folosirea avantajului neașteptat oferit de perspectiva controlului tranzitului dintre cele două spații. Totul putea fi monitorizat, de la cultură la energie, chiar de pe axa strategică principală a continentului: Paris-Berlin-Moscova. Pe această axă s-au purtat importantele războaie în ultimele secole. O intenție geopolitică de filtrare a tranzitului încercase și Polonia interbelică, dar totul s-a terminat cum știm, încearcă și acum folosind rusofobia foștilor aliați ai Moscovei. Evenimentele din jurul Ucrainei i-au domolit pornirile.

Războiul european a oferit SUA posibilitatea ca, sacrificându-i pe ucraineni, să treacă la realizarea unor proiecte geopolitice mult mai ample, urmărite de decenii. Desigur, totul acoperit informațional cu aceleași motive carteziene despre libertăți și democrație folosite ca în bipolaritate, drept unice modele de urmat. Statele Unite au lărgit spațiul euroatlantic până la granițele vestice ale Rusiei, au eliminat-o aproape în totalitate de pe piața energetică a Europei, iar cu ajutorul UE, și din relațiile comerciale, au impus o profitabilă cursă a înarmării statelor europene, dar care dinamitează continentul cu buna știință a liderilor lui. Reînarmarea se produce după aproximativ patru decenii de eforturi colective pentru reducerea și controlul armelor convenționale în Europa, fundamentul militar al confruntării în Războiul Rece. Și-au atins scopurile, dar prelungirea războiului încurcă continuarea proiectelor de pe noile aliniamente. Rusia s-a reorientat către spații și practici ce nu pot fi controlate de adversar, inițiază noi modele de asociere, împotriva ei s-au epuizat cam toate sancțiunile non-militare posibile.

Acum, Ucraina este actorul politic cel mai cunoscut în lume, dar și-a pierdut principalul avantaj geopolitic. Teritoriul său nu mai este spațiu de tranzit, pentru că nu mai este necesar, nu mai există tradiționalele schimburi și această situație va dura probabil multe decenii. Relațiile economice și comerciale dintre Vest și Moscova aproape au dispărut. Europa depinde acum în mare măsură de resursele energetice din SUA și de capriciile tarifare ale acestora. Dincolo de ipocriziile obișnuite, Ucraina este importantă acum pentru Occident din motive diferite. SUA își doresc stabilitate și pace pentru a implementa acordurile economice și comerciale cu statul ucrainean, iar la orizont se prefigurează și proiectele de cooperare cu Rusia, incluse în propunerile de pace. UE este interesată de Ucraina doar ca vector pentru o confruntare prelungită cu Rusia, ca anti-Rusia, și blochează orice inițiativă politică realistă, ignorând realitățile câmpului de luptă. Probabil că numai după ce-și va epuiza și această relevanță vor deveni posibile negocieri serioase pentru pace și stabilitate pe continent. Până atunci, securitatea europeană va fi vulnerabilă la orice fel de provocări ale războiului hibrid.

Formal, în Europa nu există război, ci doar violență armată care se manifestă pe teritoriul vecinului nostru. Dar nici măcar el nu a rupt relațiile diplomatice cu Rusia. Observăm, în schimb, încrâncenarea tuturor manifestărilor specifice vremurilor de război. UE se înarmează pentru o posibilă confruntare de durată. Cu excepția statelor cu alte viziuni asupra evenimentelor, nu are niciun dialog politic cu Rusia. Informațional și propagandistic, Europa își pregătește populația pentru o viitoare agresiune a Moscovei, acolo se repetă că nu va ataca NATO, dar că pericolul existențial a venit întotdeauna din Vest, iar UE invocă războiul pentru a se înarma. Fluxurile economice și financiare post-bipolare s-au întrerupt, Toată lumea aplică sancțiuni extrateritoriale, deși oficial doar Consiliul de Securitate al ONU este abilitat să o facă. Se încalcă regulile comerțului și navigației libere. Diplomația s-a redus doar la manifestările sale formale, apar noi bariere în circulația valorilor europene, se închid granițe, se ridică ziduri, se comit diversiuni.

Printr-o operație de diversiune s-au distrus trei dintre cele patru conducte ale sistemului Nord Stream într-o zonă supravegheată intens de NATO. Dar ele aparțineau Germaniei, Gazprom doar le folosea. Altădată o asemenea acțiune ar fi însemnat război. UE caută intens modalitățile prin care să confiște activele înghețate rusești aparținând Băncii Rusiei și companiilor private, Moscova declară că este furt și va răspune pe măsură. Corupția este folosită ca instrument politic și geopolitic. Toți actorii politici ai lumii invocă, în același timp, argumentul dreptului internațional și toți îl încalcă în numele unor reguli autodeclarate. Lumea se obișnuiește cu noile realități, le acceptă treptat ca făcând parte din viață. Indiferent de viitor, chiar dacă se va reveni la o anumită normalitate, tot ceea ce se întâmplă acum nu reprezintă altceva decât precedente care vor putea fi repetate oricând în situații convenabile marilor actori.

Președintele SUA și-a făcut de câteva zile public planul de pace. Va fi analizat cu părțile rusă și ucraineană, iar forma lui finală va sta la baza viitorului document de pace. A făcut-o exact în momentul în care scandalul corupției se apropie de liderul de la Kiev, armata Ucrainei trece prin momente tot mai dificile și cu intenția de a salva ce se mai poate. Este greu de crezut că momentul nu a fost pregătit. Propaganda a definit documentul drept plan de pace pentru Ucraina, dar este mult mai mult. Prevede, de exemplu, intenții pentru viitorul armelor nucleare strategice, domeniu ce ține strict de relațiile ruso-americane, pentru securitatea globală și perspectiva integrării economiei Rusiei în cea mondială, lucruri care nu privesc direct Ucraina, dar și discuții între NATO și Rusia privind viitorul sistemului european de securitate. Ceea ce este interesant, ele se vor desfășura sub patronajul SUA, formulă ce sugerează că principalul aliat strategic nu va participa nemijlocit la negocieri, le va media. NATO nu și-a revenit încă după eșecul din Afganistan, eveniment evitat cu multă grijă de propagandă, dar subînțeles dureros. Sunt incluse și alte prevederi, inclusiv garanții de securitate pentru statul ucrainean din partea SUA.

UE are propriul plan, diferit de cel al SUA, pentru că pornește de la premise diferite. Cel european sugerează că Rusia a pierdut războiul, trebuie să plătească precum orice învins, iar pacea să fie încheiată în condițiile Ucrainei. Cel american, bazat pe concluziile propriilor servicii de informații, că înfrângerea Ucrainei este o problemă de timp, de aceea sunt necesare negocieri până nu e prea târziu, liderul ucrainean trebuie să-l accepte, altcumva va fi mai rău. La Kiev s-a declarat că Planul Trump răspunde intereselor sale, la Moscova că poate constitui un punct de plecare, dar e modificat după fiecare rundă de negocieri. Pentru Ucraina sunt prevăzute condiționări concrete privind viitorul său, de la granițe și reducerea forțelor armate, la drepturile minorităților, renunțarea la NATO etc. Oricum, din punct de vedere al teritoriilor, hop ce pare de netrecut prin diplomație, Planul Trump este mult mai dur decât prevedea acordul ruso-ucrainean parafat la Istanbul acum trei ani și la care liderul de la Kiev a renunțat. Distrugerea sistemului energetic ucrainean se intensifică și aceasta este principala presiune asupra negocierilor de pace. Planul UE, la elaborarea căruia participă și Marea Britanie, propunea în faza sa inițială revenirea la granițele din 1991.

Între timp, cu câteva zile în urmă, președintele Trump declara că liderul de la Kiev nu avusese încă vreme să studieze documentul, iar la Londra conducătorii Coaliției Voinței au vorbit despre o pace rezonabilă. Între Rusia și UE nu există contacte pe tema păcii. Președintele Putin a afirmat că scopurile operației militare speciale vor fi atinse oricum, dacă nu prin diplomație, prin luptă armată, trupele ruse se află în ofensivă pe toate direcțiile, iar în presă au apărut referiri la instituirea unei zone de securitate tampon pe toată lungimea viitoarei granițe. Dincolo de perspectivele păcii, se poate spune că SUA și-au rezervat partea leului în zonă, inclusiv compensații pentru garanțiile de securitate pe care le-ar oferi. Planul nu spune nimic despre momentul încetării focului. Se adeverește că războiul din Ucraina nu este decât un motiv pentru a remodela lumea în viziunea superputerilor. Cele mai negative reacții au venit din partea UE, care a fost doar informată de către negociatorii americani și pare că va deveni principalul finanțator al conflictului. Nu se știe cum va arăta forma finală a documentului Trump și nici cum va reacționa UE până la urmă. Președintele Rusiei a declarat de mai multe ori că nu va semna niciun document cu liderul de la Kiev pentru că el nu este legitim. Mandatul său a expirat. Acum, totul va depinde de înțelepciunea politică a liderilor spațiului euroatlantic în gestionarea evenimentelor pentru a nu se ajunge la un război pan-european. Într-un fel ori altul, ei vor fi nevoiți să țină seama de realitățile frontului ucrainean.

Planul Trump pentru Ucraina înseamnă eșecul proiectului occidental de înfrângere definitivă a Rusiei. În definitiv, el pornește de la premisa evidentă pe front chiar și în cele mai elementare analize. Încă de la început, între Rusia și Ucraina a existat o imensă disproporție în potențialele de război, realitate ignorată de cei care au generat escaladarea. Occidentul, prin  masiva lui implicare de partea vecinului nostru, nu a schimbat mare lucru, ci a contribuit doar la distrugere. Negocierile principale se poartă între SUA și actorul țintă Rusia, UE se află în situația în care fie va accepta realitățile, fie își va purta propriul război. Oficiali din Marea Britanie, aflată, printre altele, la mii de kilometri de teatrul evenimentelor, invocă posibilitatea executării unor lovituri preventive asupra Rusiei, la Washington se afirmă că ar fi o catastrofă, la Moscova că este pregătită oricând. Președintele SUA repetă că războiul din Ucraina nu este al lui și că putea fi evitat. El nu-și dorește o repetare a cazului Afganistan, unde după decenii de consumat resurse împotriva unui inamic care lupta cum știa el mai bine, NATO nu a obținut nimic și a fugit. Probabil, odată cu implementarea condițiilor păcii în Ucraina, va începe și reconfigurarea noii ordini mondiale. Până acolo mai este, dar proiectarea ei a început.

* *

Trăim între scandaluri politice și fascinația împrumutului de miliarde pentru a ne înarma, adică pentru a deveni mai vulnerabili. UE ni-l acordă, nouă ne crește datoria externă, iar ea însăși este pe cale de a deveni mare datornic al lumii. Armele plătite cu bani grei, deturnați de la proiectele de investiții și dezvoltare, nu ne fac mai puternici. Guvernanții noștri accentuează fisurile societății și intensifică represaliile împotriva electoratului fără apărare, mascate de reformă. Oricum nu va mai avea nevoie de el pentru alegeri vreo trei-patru ani de-acum încolo. Noul document de planificare, Strategia Națională de Apărare a României, pornește de la constatarea că suntem în cel mai dificil context internațional de securitate. Nu este rostul documentului să explice cum s-a ajuns aici, ce n-au făcut liderii politici post-bipolaritate pentru a opri cursul spre război, dar să nu avem nicio îndoială, abordarea ostilă a Moscovei în raport cu NATO, UE și statele membre este cauza, ne spune actul. Problema e că NATO a fost creat cu decenii în urmă tocmai împotriva Moscovei și nu a renunțat la planurile sale niciodată, deci ostilitatea era de așteptat. Pentru următorii cinci ani aceasta este ipoteza de lucru. Până nu demult, adică până s-a convins că Occidentul folosește standarde duble în construcția securității continentale, Rusia a cooperat cu NATO, cu unele dintre statele membre are și acum relații pragmatice, iar cu UE a colaborat aproape normal mulți ani. De altfel, nici acum nu este împotriva lărgirii organizației europene, deși îi este ostilă. Totul a început din momentul în care alianța politico-militară nord-atlantică și-a deplasat infrastructura militară spre spațiile sale estice, în extensie, renunțând la dialogul politic real. Documentul prezentat Parlamentului României consacră revenirea la antinomia clasică apărare – ofensivă, specifică confruntărilor.

Evenimentele din frontiera estică a Europei au readus în actualitate rolul teritoriului României în marile planuri de război ale puterilor occidentale încă din secolul XIX. Teritoriul românesc a fost și continuă să fie considerat drept bază de plecare la ofensivă spre Est. Planurile de război au urmărit scopuri majore, au avut consecințe continentale, regionale și interne, iar statul român a fost obligat să le gestioneze în situații de criză. Ca și altădată elita politică românească a acceptat cu entuziasm acest model. Propaganda are grijă să țină sub tăcere succese importante în evoluția statală a României, obținute când nu s-a respectat paradigma și accentuează doar dezavantajele vecinătății cu un mare imperiu, aflat într-o permanentă confruntare cu Vestul.

În anii preaderării la NATO, politicienii români au bătut multă monedă pe rolul României ca țară la Marea Neagră, încercând să-i convingă pe toți cât va câștiga apărarea continentului dacă vom adera noi. Cam cu aceeași intensitate cu care astăzi invocă amenințările. Desigur, argumentele erau reale, dar se substituiau planurile. Propaganda dezvolta iluzoriul rol al dimensiunii militare a securității și ascundea că adevărata importanță a teritoriului românesc era politică și economică. Ne reamintește acum aliatul nostru strategic, SUA. Occidentul a acceptat substituirea pentru că nu-i încurca planurile. Militar, zona oferă doar avantaje locale, care nu sunt decisive într-un război nici măcar împotriva Rusiei. Nu permite deschiderile oferite de axa nordică, se blochează în obstacole naturale, a căror depășire cere imense resurse și eforturi. Este un spațiu favorabil evoluțiilor non-militare, pentru că a fost întotdeauna marcat de disproporții în potențiale. Nu se cunoaște o operație militară majoră la Marea Neagră care să fi influențat decisiv evenimentele pe continent. Succesele au fost locale și temporare. În campania din Est a ultimului război mondial, Armata României a asigurat flancul sudic al trupelor germane. Acestea erau cele care acționau pe direcțiile marilor deschideri spre spațiul eurasiatic. Noi am luptat în jurul Mării Negre, iar până în august 1944, am înaintat ori ne-am retras împreună cu aliatul căruia îi asiguram flancul. Pentru marea bătălie de la Stalingrad, care a marcat războiul european și i-a produs pierderi ireparabile, Armata României nu a fost nici înzestrată, nici pregătită, nici echipată. Acolo ea a fost carne de tun.

Competiția ruso-otomană a fost una de secole, cu succese și insuccese de ambele părți, și a oferit premise pentru crearea multor entități statale cu evoluții ulterioare indepenente, dar, până la urmă, principalii actori și-au împărțit avantajele la Marea Neagră. În 2014, pentru Crimeea, Rusia a invocat, printre altele și prevederi ale unor tratate încheiate cu Imperiul Otoman. În Al Doilea Război Mondial, Turcia a rămas neutră. Acum controlează strâmtorile și este actor politic cu opțiuni proprii, deși este membră NATO. Practică un echilibru specific, ceea ce-i oferă un ascendent important nu doar la Marea Neagră, ci și în estul Mediteranei, în timp ce aliații săi sunt implicați fără orizont în conflictul din Ucraina. De pe urma acestuia Turcia obține multe avantaje.

Poziția României la Marea Neagră oferea în primul rând avantaje politice și economice prin deschiderile sale către spațiul eurasiatic și Orientul mai apropiat ori mai îndepărtat. Ele au fost anihilate în bună măsură de dimensiunea militară. Marea Neagră este acum doar o zonă favorabilă provocărilor și diversiunilor, nu și unor victorii decisive. După stabilirea păcii va fi multă vreme generatoare de neîncredere și suspiciuni. Avantajul posesiei Gurilor Dunării este doar o himeră, pentru că, în realitate, el a dispărut atunci când au căzut și marile proiecte de dezvoltare la Marea Neagră. Securitatea zonei va fi condiționată mai curând de evoluția pozițiilor divergente ale SUA și UE în procesul de instalare a păcii, decât de atitudinea beligeranților nemijlociți. Dacă Planul Trump eșuează, războiul va continua, Ucraina va ajunge într-o situație și mai dificilă, iar pacea va fi impusă în alte condiții. Dacă va fi adoptat, va urma o lungă perioadă de revenire la normalitate și de consacrare a noilor echilibre. Mecanismul ridicării sancțiunilor și contrasancțiunilor va fi îndelungat și va avea nevoie de sprijin politic necondiționat. E greu de prevăzut care va fi atitudinea actorului colectiv UE, presat și de interese individuale, dar principalilor jucători în zonă, Rusia, Turcia și SUA, situația le va conveni.

În Strategia Națională de Apărare a României a apărut ceva nou față de alte documente anterioare. Este vorba despre principiul independenței solidare, care reflectă preferința pentru acțiunea în cooperare cu aliații și partenerii, dar și disponibilitatea de a acționa independent când realitatea interesului național o impune. Probabil, principiul indică o renunțare la iluzii, un anumit realism strategic, în perspectiva unor evoluții imprevizibile. Nu știu dacă în documentul similar al președintelui Turciei există un asemenea principiu, dar statul turc îl practică cu succes în relațiile sale interstatale de ani buni.