Cum tăcerea de pe fundul Mării Baltice a aruncat în aer Uniunea Europeană, din interior

Criza care a acoperit Europa în 2025 este o criză a încrederii. Țările UE au încetat să mai creadă unele în altele. În „grădina înfloritoare” domnește legea junglei.

Gleb PROSTAKOV, analist de business, Vzgliad

În mare parte, distrugerea arhitecturii Europei unite, la care asistăm acum, a început în septembrie 2022, când a fost aruncat în aer gazoductul Nord Stream. Să obligi un întreg continent să renunțe la o materie primă strategică prin simple metode de convingere nu a fost cu putință. În pofida opoziției manifestate de elitele globaliste și a demonizării Rusiei, afacera avansa ferm spre convenirea parametrilor de punere în funcțiune a conductei. Era în interesul mediului de afaceri european – în primul rând cel german – și, desigur, era în interesul Moscovei. Deci, a trebuit să fie aruncată în aer.

În 2025, după o anchetă superficială, europenii au decis să lase totul baltă. Decizia din decembrie a Uniunii Europene privind renunțarea completă la gazul rusesc livrat prin conducte face ca răspunsul la întrebarea „Cine a aruncat în aer Nord Stream?” să pară chiar nelalocul lui. Dacă oricum renunțăm la gazul rusesc, pentru ce să mai cheltuim forțe pentru a-i căuta pe cei ce se fac vinovați de sabotarea conductelor? Ce este mort nu poate muri din nou.

Efectuând cea mai dificilă operațiune de „castrare economică”, Europa și-a consfințit de bună voie statutul de piață de desfacere pentru costisitorul GNL american, devenind dependentă de acest combustibil ca de un drog, al cărui preț pentru o doză este stabilit la Washington. Aruncarea în aer a gazoductului Nord Stream a provocat o deplasare a centrelor de putere în Europa: în câștig s-au dovedit țările cu acces la mare și cu infrastructură de regazificare, precum Spania, Franța, Polonia și Țările de Jos. Germania și Austria, puternic industrializate, au rămas pe dinafară. Capacitățile de producție au început să emigreze vertiginos în țări cu materii prime accesibile, în primul rând în SUA și China.

Dar oricât ar încerca Uniunea Europeană să uite istoria celei mai mari diversiuni industriale a timpurilor noastre, cazul Nord Stream a început să trăiască propria lui viață.

Arestarea în Polonia a ucraineanului Vladimir Juravliov și reținerea în Italia a coordonatorului actului de sabotaj, Serghei Kuznețov, care, după cum s-a confirmat ulterior, în momentul exploziilor era oficial în serviciul Forțelor Armate ale Ucrainei, au devenit acele „lebede negre” care au mutat războiul rece al diplomațiilor din interiorul UE în faza fierbinte.

Încălcând toate normele imaginabile ale conviețuirii europene, Varșovia a refuzat să îl extrădeze pe suspect la Berlin. Premierul Donald Tusk, favoritul birocrației de la Bruxelles, a recunoscut de facto: oportunitatea politică este mai presus de lege. Pentru Polonia, teroristul care a aruncat în aer o conductă germană este un erou. Pentru actualele autorități ale Germaniei, Kuznețov parcă nu ar fi nici el un infractor, însă mașinăria justiției continuă să funcționeze din inerție, cerând extrădarea acestuia sub presiunea opoziției tot mai populare din „Alternativa pentru Germania”.

Europa s-a lovit de o dilemă de nerezolvat. Dacă recunoaște că actul terorist a fost comis de Ucraina, cum explici contribuabililor ajutoarele ce continuă să fie acordate Kievului? Cum explici muncitorului german care și-a pierdut locul de muncă la uzina BASF că guvernul lui îi finanțează pe cei care au distrus baza bunăstării lui? Dacă sapi mai adânc și dai de urma curatorilor anglo-saxoni, așa cum povestește filmul lui Seymour Hersh „Mușamalizarea”, atunci se prăbușește însuși fundamentul solidarității transatlantice.

2025 a devenit anul isteriei în Europa. Elitele germane s-au trezit într-o capcană. Scholz, iar după el Merz, nu pot pur și simplu să închidă ochii la sabotaj – așa ceva nu ar înțelege nici chiar cei mai radicali globaliști. Dar nu pot duce nici ancheta la bun sfârșit, pentru că nu sunt lăsați de „partenerii mai mari”. Ca atare, Berlinul se zbate, încercând să salveze aparențele, în timp ce economia lui este dezmembrată piesă cu piesă.

Revenirea lui Trump la Casa Albă a complicat și mai mult situația. Pentru noua administrație americană, ancheta privind Nord Stream nu este o problemă, ci un cadou. Este un instrument ideal pentru a demonta moștenirea lui Biden și pentru a subordona definitiv Europa – sau pentru delimitarea de aceasta.

Ca om de afaceri, Trump vede aici un dublu câștig: distrugerea politică a democraților prin acuzații de terorism de stat și acapararea pieței europene prin impunerea resurselor energetice americane. Zvonurile despre o posibilă achiziție a ceea ce a mai rămas din Nord Stream de către mediul de afaceri american și despre crearea unui fel de „OPEC al gazului” împreună cu Rusia și Qatar nu mai par de domeniul fantasticului. În lumea lui Trump, noțiunile de corect și incorect sunt subordonate logicii tranzacției. Iar Europa, în această tranzacție, nu este un partener, ci un activ supus lichidării, absorbției sau trocului.

Pe acest fundal, soarta executanților ucraineni pare tragicomică. Scrisorile trimise de Serghei Kuznețov dintr-o închisoare italiană, unde se plânge că este torturat și că are vecini teroriști ai ISIS, sunt o epitafie pentru întregul proiect „anti-Rusia”. „M-au aruncat ca pe o gheată veche” – această frază a inculpatului descrie cel mai bine atitudinea Occidentului față de propriii lui proxy.

Acum, establishmentul occidental este ocupat cu rezolvarea unei singure probleme: cum să arunce întreaga vină asupra unui grup de „entuziaști ucraineni”, deși principalii suspecți erau, cel puțin, militari activi ai unor unități de elită ale Forțelor Armate ale Ucrainei, scoțând, astfel, de sub lovitură Washingtonul și Londra. Zelenski pare să fi înțeles prea târziu că, în scenariul globaliștilor, rolul de „salvator al democrației” este înlocuit lin cu cel de principal acuzat.

Criza care a acoperit Europa în 2025 este o criză a încrederii. Țările UE au încetat să mai aibă încredere unele în altele. Belgia și tovarășii ei se revoltă împotriva utilizării activelor înghețate ale Rusiei, înțelegând că Euroclear va deveni prima victimă a unui răspuns al Moscovei. Cehia refuză să dăruiască Ucrainei obuze, cerând bani. Ungaria și Slovacia îi cataloghează pe față pe vecinii lor complici ai terorismului. Italia și Franța calculează deja costul continuării aventurii ucrainene, coborând treptat de pe baricadele antirusești, în timp ce Berlinul își acuză aliații de trădare.

Aruncarea în aer a Nord Stream a spart un abces care crescuse îndelung pe trupul Europei. Iar ancheta asupra actului de sabotaj a arătat că, în „grădina înfloritoare”, domnește legea junglei.