Fiodor Lukianov: „Întoarcere la vechea ordine mondială nu va exista”

Dar nici cea nouă nu s-a conturat încă, este convins redactorul-șef al revistei ”Rusia în politica globală”

Fiodor LUKIANOV, redactorul-șef al revistei ”Rusia în politica globală”

Lumea se schimbă fără încetare, și, o dată cu ea și provocările care stau în fața noastră, a tuturor. Furtună perfectă, prin care omenirea trece la noua ordine mondială, exacerbată de o conflictualitate și de imprevizibilitate în ascensiune, nu va ocoli nici Rusia. Despre locul pe care l-ar putea ocupa Rusia într-o lume multipolară a vorbit, într-un interviu acordat publicației Vedomosti, Fiodor Lukianov.

– În ultimul timp auzim deseori că situația internațională se schimbă. „Schimbări tectonice globale” care vor influența soarta secolului XXI. Ce înseamnă asta? Despre ce vorbesc oamenii tot timpul?

– Timp de 80 de ani, sistemul internațional a trăit, mai întâi, într-o stare deosebit de ordonată, după care în siajul acestei ordini, dar din ce în ce mai puțin. Era o ordine apărută ca rezultat al celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă încercăm să rezumăm în ce consta stabilitatea ei, se poate spune că era un sistem bazat pe instituții cărora li se delegase dreptul și posibilitatea de a reglementa, chiar dacă nu la nivel absolut, relațiile internaționale.

A fost voința celor mai puternice state ale lumii. Principala instituție pentru această structură a relațiilor internaționale a fost Organizația Națiunilor Unite, creată imediat după al Doilea Război Mondial. Iar mai târziu, pe ea s-au suprapus alte instituții, care au fixat norme și reguli de comportament în domenii concrete. Sistemul a putut să funcționeze relativ stabil datorită parității dintre marile puteri, care s-a format la ceva timp după încheierea războiului. Nu a fost niciodată perfectă, dar, într-o măsură sau alta, ele corerespundeau una cu cealaltă, se echilibrau. Iar întregul sistem internațional era, într-un fel sau altul, aranjat, sau mai exact, era construit în jurul lor. Din nou, aici nu trebuie exagerat sau idealizat. Acest sistem nu funcționa precum un ceas elvețian. Știm o grămadă de incidente, disfuncționalități, războaie care s-au întâmplat în aceste decenii. Dar nu a fost un război mondial. Ceea ce, de fapt, este cel mai important.

Lecția primei jumătăți a secolului XX a fost că, dacă lași lucrurile la voia întâmplării, totul se termină cu război. Acest sistem, cu toate plusurile și minusurile lui, a fost, măsurat la nivelul istoriei mondiale, fără precedent din punct de vedere al reglementării. Niciodată înainte și, risc să presupun, niciodată după nu a existat și nu va exista ceva similar. Acest sistem s-a încheiat. Pentru că toate instituțiile acelei perioade încetează, pur și simplu, să mai funcționeze așa cum au fost ele concepute. Sau nu mai lucrează deloc. Iar acesta este, de fapt, marele salt. Nu ne mai putem baza pe existența unor reguli stabilite și a unor instituții care să le reglementeze.

– Reiese că trecem la celebra multipolaritate? Pentru că există părerea că lumea se află în pragul unei noi bipolarități, în care diferite centre de putere încearcă să se orienteze în interiorul rivalității americano-chineze.

– Are loc și una și alta. Dar dacă vorbim despre multipolaritate, aceasta nu este, de fapt, un sistem, ci mediul în care ne aflăm: un număr mare de diferite centre de influență, putere și interese, de calibru diferit. Unele dintre ele exercită o influență mai mare asupra situației mondiale, altele mai puțină. Nu toate, sunt vreo 20 acolo. Multipolaritatea pe care ne-o imaginam în epoca hegemoniei americane și multipolaritatea pe care o avem astăzi sunt foarte diferite.

Multipolaritatea imaginată era o utopie. Din motive de înțeles, era o reacție la dominația americană. În plus, nu obliga la nimic. Adică noi doar declarăm că nu ne place. Și ea, sub această idee, putea să unească foarte mulți, pentru că, în general, cui îi place hegemonia? În principiu, nimănui nu-i place.

Acum, avem de-a face nu cu acea multipolaritate frumoasă, ci cu una reală. În ea, principalul pol rămân deocamdată Statele Unite. Iar acum, atitudinea lor față de multipolaritate poate fi descrisă prin percepția lui Trump: sunt multe centre, fără relații deosebite și ordonate, de aceea fiecare face ce poate. „Poți – fă; nu poți – atunci facem noi”. Aceasta este multipolaritatea în înțelegerea lui.

Ceea ce nu înseamnă că SUA văd lumea multipolară ca pe ceva unde toți polii trebuie să ajungă la înțelegeri. Polii trebuie doar să fie ierarhizați după posibilități. Iar din moment ce Statele Unite dispun, deocamdată, cel puțin pe o perioadă istorică previzibilă, de posibilități evident mai multe decât alții, adică avantajul acumulat foarte mare, da, probabil, toți sunt de acord, chiar în America, de faptul că perspectiva este, ca să zicem așa, una de reducere, de diminuare a influenței SUA, dar perspectiva nu este imediată, în primul rând, In al doilea rând, este foarte uriaș acest impuls acumulat și resursele.

De aceea poate fi și așa interpretat ceea ce se întâmplă, toate aceste minunate fantasmagorii pe care le vedem, ba înțelegând, ba simțind, pur și simplu, că este un moment decisiv, după care influența americană va începe să scadă. Conducerea americană se folosește de acest moment pentru a-și valorifica la maximum forța acumulată și pentru a obține, pentru viitor, poziții mult mai bune decât acum. Înțelegând că, după aceea, aceste poziții vor fi, probabil, competitive, că vor fi contestate, dar cu cât strângi acum mai mult sub tine, ca să spunem așa, cu atât mai bine vei fi pregătit pentru concurența viitorului.

— Cum se poate comporta Rusia în aceste condiții? Poate ea oferi ceva al ei în timpul tranziției către noul sistem al relațiilor internaționale?

— În general, noi abia am intrat în epoca mișcărilor cardinale, care vor avea și ele trăsături caracteristice destul de haotice.

Nimeni nu are o imagine clară despre direcția în care ne îndreptăm. Nici cei care sunt cei mai puternici și influenți, nici cei care, dimpotrivă, sunt în mod inevitabil nevoiți să îi urmeze pe alții.

Noi și toate țările lumii nu avem altă alegere decât să ne adaptăm la aceste schimbări. Totul se transformă constant și tot timp este nevoie de reacție. Vine un moment în care situația internă a oricărei țări, în special a unor țări mari și complexe precum a noastră, devine mult mai importantă decât orice acțiune de politică externă. Sarcina principală nu este să propunem lumii „ceva nou”. Sarcina principală este acum consolidarea propriei reziliențe. În limba engleză există un cuvânt bun, care nu are un echivalent direct în rusă: „resilience” – o combinație de rezistență, stabilitate și capacitate de adaptare. Iată care este acum cel mai important lucru pentru orice țară. Și toate acestea se combină cu lipsa de înțelegere și, în unele cazuri, cu teama față de schimbările prin care va trebui să treacă lumea.

— În acest caz, dacă există un factor de teamă pentru viitor și, în același timp, se reduce rolul instituțiilor tradiționale în procesul de luare a deciziilor de politică externă, care sunt perspectivele unor organizații internaționale specializate precum SCO (Organizația de Cooperare de la Shanghai), de exemplu, sau ale unor grupuri internaționale precum BRICS? Pentru că, dacă ne orientăm după ceea ce se întâmplă în relațiile interstatale și îmbinăm acest lucru cu teama, rezultă că și astfel de grupuri, precum platformele de dezbateri, sunt destul de limitate în funcționalitatea lor. Nu-i așa?

— Sunt limitate atât funcționalitățile, cât și întregul sistem al vechilor instituții, care traversează pur și simplu o criză extrem de gravă, inclusiv instituțiile care, aparent, nu ar fi trebuit să fie afectate deloc. Dar nici noile instituții nu și-au demonstrat încă valoarea. Ele sunt diferite. Ați menționat SCO și BRICS. Sunt, desigur, chestiuni diferite. Cred că SCO are o soartă grea. Acolo este un număr mare de țări, dintre care unele comunică dificil unele cu altele. Dar în cazul SCO este destul de clar cu ce s-ar putea ocupa. Este o organizație regională mare într-o parte foarte importantă a lumii. Sistemul eurasiatic cere soluționarea diverselor probleme, inclusiv în interiorul său.

În ceea ce privește BRICS, pentru acest grup a venit acum un moment decisiv. Atâta timp cât totul s-a învârtit în jurul sloganurilor despre multipolaritate, totul părea ideal. Însă multipolaritatea începe treptat să se contureze, dar reiese că este cu totul alta. Iar aici, BRICS are atât perspective serioase, cât și provocări.

Dilema este următoarea. Dacă scopul principal al participanților acestei comunități este doar să-și afirme independența și să nu intre în conflict cu SUA, mă tem că BRICS se va transforma pur și simplu într-un set de litere. Dacă însă țările vor găsi, totuși, o modalitate de a evita un conflict direct cu SUA și, în același timp, de a-și uni cu adevărat potențialele, în primul rând pe cel economic, atunci ar putea exista un rezultat pozitiv. Un spațiu alternativ unde se poate tranzacționa fără dolar, unde există niște instituții proprii pentru rezolvarea problemelor concrete — iată, de fapt, care trebuie să fie scopul BRICS. Este clar că, în acest caz, BRICS și statele membre vor deveni inevitabil ținte ale unei presiuni foarte puternice din partea SUA.

BRICS nu este o instituție deja bine înfiptă pe picoarele ei. Și nu este clar dacă va deveni vreodată ca atare. Iar la nivelul riscurilor practice, vorbim de intrarea într-un conflict acut cu Statele Unite pentru orice țară BRICS — fie Egipt, fie Africa de Sud, care se află deja într-un conflict tensionat, fie India. Dar nu este absolut decloc ceva necesar pentru dezvoltarea internă. Iar dezvoltarea internă, așa cum am menționat mai sus, reprezintă principala prioritate pentru orice țară în contextul schimbărilor actuale din sistemul internațional.

– Acum despre Statele Unite. Trump a construit o retorică mai constructivă față de Rusia, dacă îl comparăm cu Joe Biden. Dar în centrul atenției lui publice se află, deocamdată, doar soluționarea crizei ucrainene. Înseamnă oare asta că, prin soluționare, el vede o posibilitate de a dezvolta relații ulterioare? Sau are nevoie de o soluționare doar de dragul soluționării? Pentru ca el să spună că eu am obținut acest lucru, să-l ofere alegătorilor și, așa cum ați menționat anterior, să pună accentul pe politica internă?

– Pentru Trump important este totul dintr-odată. Trebuie amintit că pentru alegătorul american tema Rusiei și, concret, conflictul ucrainean nu constituie o prioritate. Deși nu putem să nu observăm că, în pofida promisiunilor de a se dedica în totalitate politicii interne, primul an al celui de-al doilea mandat a decurs cu totul altfel – el s-a ocupat mai mult de chestiuni de politică externă. În parte pentru că a înțeles interconectarea problemelor interne și internaționale.

Dacă vorbim concret despre Ucraina, Trump a devenit prizonierul propriei înțelegeri superficiale. Bănuiesc că, atunci când a vorbit despre capacitatea lui de a rezolva rapid totul, el chiar a crezut așa va fi. El considera că „acești democrați înguști la minte au umflat totul, nu au mișcat un deget pentru a lămuri lucrurile, dar vin eu, că doar îi știu pe amândoi, ca pe buzunarul meu, și pe Putin, și pe Zelenski, și ei mă cunosc pe mine, rezolvăm imediat”. Probabil că, într-un final, el însuși a fost oarecum surprins că nu-i iese nici cu unul, nici cu celălalt. Acesta este, pentru că veni vorba, un moment destul de important, care la noi nu se dezbate prea des.

Noi pornim cumva aprioric de la ideea că Ucraina este proxy și, prin urmare, o marionetă. Mai mult ca sigur că gradul de influență externă asupra Kievului și, concret, asupra președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski, este extrem de ridicat. Dar, în cele din urmă, nici măcar Trump nu îi poate impune nimic lui și conducerii ucrainene în ansamblul ei. Motive sunt câteva. Unul dintre ele: constrângerile interne. Altul: abilitatea Kievului de a încurca, prin orice mijloace, cărțile Washingtonului pe linia negocierilor. În final, Trump s-a împotmolit în acest proces. Iar dacă s-a împotmolit, deja nu mai este onorabil să se retragă, așa cum a amenințat de mai multe ori anterior. Acum, apropo, a încetat. Concomitent, el a reușit să nu transforme acest conflict în „războiul lui Trump”, așa cum i-au prezis mulți.

Pentru el, încheierea conflictului este un obiectiv fără echivoc. E ceva prestigios și îi va permite să se concentreze pe direcții de politică externă mai prioritare pentru SUA, precum regiunea Asia-Pacific. Acolo subiectul principal este rivalitatea cu China. Dacă vede el în încheierea acestui conflict o deschidere a porților către noi relații cu Rusia? Posibil, deși nu mi se pare că pentru el acest lucru este chestiune principială. În orice caz, fără rezolvarea crizei ucrainene, este practic imposibilă o reînnoire fundamentală a relațiilor bilaterale.

– Presupunând că se reușește obținerea unei soluționări a conflictului, cum această reînnoire s-ar putea produce? Va fi mai puțină conflictualitate în relații?

– Nu trebuie să ne așteptăm la miracole. Sunt multe chestiuni care necesită o analiză suplimentară în interiorul SUA. De exemplu, cum și cu ce frecvență ar trebui relaxat regimul sancțiunilor. Și, în general, nu este clar dacă se va putea obține ceva în această direcție, având în vedere rolul Congresului.

Sunt factori care influențează pozitiv perspectivele normalizării relațiilor. De exemplu, companiile aeriene americane ar dori să obțină din nou posibilitatea de a zbura prin spațiul aerian rusesc pentru a-și spori competitivitatea și a stabiliza prețurile. Dar a spera că vom încheia acum un acord privind Ucraina și va începe o nouă eră a relațiilor – nu, așa ceva nu se va întâmpla. Poate că nici nu este nevoie. Totul trebuie să urmeze cursul său, pe cale naturală.

Conflictualitatea nu va scădea foarte mult, probabil va deveni diferită. Chiar dacă luăm noua strategie de securitate națională a SUA. Multe din cele scrise acolo pot părea plăcute pentru noi. Dar sunt acolo și alte chestiuni care nu ne aduc, într-un fel sau altul, prea multă previzibilitate. De pildă, Trump vrea să faciliteze dialogul dintre Rusia și Europa. Este clar că obiectivul principal aici este îndepărtarea Europei de China. Și parcă ne întoarcem, oarecum, la ideea casei europene comune, doar că nu în varianta lui Gorbaciov, ci în varianta lui Trump. Nu cred că acest lucru este realizabil. Și avem noi nevoie de asta? Cel mai probabil, nu.

Mai mult, odată cu accelerarea tranziției către o nouă ordine mondială, nivelul conflictualității va crește drastic.

– În acest caz, este președinția lui Trump mai sigură pentru noi?

– Raportat la situația noastră, cred că da. Există, este adevărat, și părerea, conform căreia chiar dacă în 2024 ar fi câștigat democrații, ei ar fi înțeles că vârful actualului conflict a trecut deja și că trebuie cumva să se retragă din această situație fără perspectivă.

Însă faptul că Trump a declarat clar și răspicat că nu este de partea nimănui, ci vrea să pună capăt acțiunilor militare, a fost un salt revoluționar. Până atunci, trei ani de zile a fost imposibil să-ți imaginez că cineva din Occident ar fi spus că nu e de partea Ucrainei. Practic, Trump exact asta a făcut, chiar dacă nu a ajuns încă la un rezultat concret.

– Pe 5 februarie a expirat Tratatul privind reducerea și limitarea armelor strategice ofensive (New START). În anii Războiului Rece, principalul subiect al relațiilor sovieto-americane, iar ulterior ruso-americane, a fost controlul armamentelor. În jurul acestui subiect s-au construit și alte mini-subiecte paralele. Este acolo un fel de capitol dedicat colaborării economice, colaborării culturale, schimburilor în domeniul educației. Actuala Administrație pare să nu fie atât de interesată de această chestiune în înțelegerea ei tradițională, că trebuie să ne adunăm, să limităm numărul armelor. Se poate spune oare că modul în care America abordează acum, sub Trump, această chestiune reprezintă un model ales pe termen lung?

– Sistemul de control al armamentelor, așa cum a apărut în anii ’60 și cum s-a dezvoltat ulterior, s-a încheiat. Pur și simplu pentru că totul s-a schimbat. Cu certitudine, la nivel strict bilateral, el nu mai este oportun, deoarece Rusia și SUA dețin, deocamdată, un număr covârșitor de focoase nucleare și nu sunt, deocamdată, comparabile cu nimeni altcineva. Judecând după supoziții, China își modernizează și extinde activ arsenalul nu neapărat pentru a atinge nivelul Rusiei și al SUA, ci pentru a trece în această categorie.

Cred că ceea ce se întâmplă astăzi în lume ridică foarte multe semne de întrebare legate de viitorul tuturor regimurilor în acest domeniu, inclusiv al Tratatului de neproliferare a armelor nucleare (1968). Să ne întoarcem la exemplul operațiunii americane împotriva Venezuelei de la începutul anului. În asemenea condiții, aceeași Brazilie, de pildă, ar putea spune: „Și ce garanții avem noi, în general, după ce am văzut?” Și treptat, toate țările ajung să înțeleagă că dezvoltarea propriilor capacități militare este vital necesară.

În general, majoritatea statelor încep să gândească exact în aceste categorii. Și să vorbești, aici, despre limitări nu prea iese, după părerea mea. Se poate, desigur, să-i obligi pe toți cu forța să meargă la concesii. Politica SUA față de Iran este un exemplu bun în acest sens. Dar pe toți nu-i poți bombarda. Poți strangula economic, așa cum face adesea Trump. Dar oricum, când lumea trăiește într-o asemenea atmosferă internațională, este foarte nefiresc să încerci, pe de o parte, să promovezi fărădelegea, iar pe de alta să spui tuturor: „voi nu aveți voie”. Asta ajunge să semene a banditism pur.

– Există atunci vreun subiect care ar putea deveni principal pentru relațiile noastre, fără legătură cu armamentele? Economia sau comerțul?

– De la sine, tema armamentelor nu va dispărea nicăieri. Atât timp cât deținem aceste potențiale și capacitatea de a ne distruge fizic unul pe celălalt, acest subiect va rămâne oricum. Mai mult decât atăt, eu cred că, în aceste noi condiții, consolidarea, perfecționarea și demonstrarea acestui potențial de descurajare vor fi un factor foarte important pentru menținerea situației la limita unui conflict direct.

În definitiv, este bine, firește, când există un sistem de verificare și monitorizare – așa cum a fost în fazele avansate ale diferitelor acorduri – adică o creștere a nivelului de transparență.

Pe de o parte, acum totul pare mult mai complicat și mai puțin clar în sfera stabilității strategice. Pe de altă parte, în zilele noastre nu mai poți ascunde nimic. Sistemele de supraveghere și control sunt atât de avansate încât bănuiesc că nici nu mai este nevoie de un tratat special. Oricum, toți înțeleg și văd, în linii mari, ce se întâmplă și, în consecință, trag concluziile necesare.