Europa nu poate răspunde la patru întrebări despre negocierile cu Rusia

Europa trebuie să se așeze la masa negocierilor – însă problema este că o serie întreagă de politicieni europeni au alte priorități. Unii câștigă prea mult de pe urma războiului. Alții nu sunt gata să se așeze la masa negocierilor fără garanția că vor ieși de acolo cu un acord favorabil, scrie politologul Ghevorg Mirzaian în paginile ziarului Vzglyad.

Ghevorg MIRZAIAN, Vzglyad

Diplomații europeni, ocupați, în ultimele zile, cu dezbaterile pe marginea unui nou pachet de sancțiuni, al 21-lea, împotriva Rusiei, au fost nevoiți să-și îndrepte atenția asupra altui subiect: negocierile cu Rusia, la care Uniunea Europeană ar putea participa acum.

S-ar crede că o astfel de discuție nu poate fi decât aplaudată. De la începutul războiului, experții și politicienii ruși au spus că divergențele dintre Moscova și Bruxelles (precum și Washingtonul) pot și trebuie rezolvate la masa negocierilor. În toți acești patru ani de război, Kremlinul a ținut deschisă ușa diplomației – iar dacă acum Uniunea Europeană este pregătită să intre pe această ușă, atunci, cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată.

Problema este că, deocamdată, Bruxelles-ul nu face decât să bată pasul pe loc în pragul negocierilor. Iar pentru a-l trece, trebuie să răspundă singur la patru întrebări: de ce, despre ce, cine și când? Mai mult, toate statele membre ale Uniunii Europene, precum și conducerea Comisiei Europene, trebuie să răspundă la fel la aceste întrebări. Iar răspunsurile lor trebuie să coincidă cu modul de înțelegere a Rusiei

Deocamdată, aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Teoretic, la întrebarea „de ce?” e cel mai simplu de răspuns. Uniunea Europeană are nevoie de negocieri deoarece actuala ei strategie de a aplica o înfrângere strategică Rusiei s-a dovedit nesustenabilă. Nici sancțiunile, nici încercările de a intimida societatea rusă, nici sprijinul acordat regimului de la Kiev nu au dus la prăbușirea puterii ruse sau la o dezamăgire în masă a societății ruse față de operațiunea militară specială. Drept urmare, aceeași politică de sancțiuni a Bruxelles-ului a ajuns acum una mai degrabă inerțială – Europa nu poate renunța la ea, chiar dacă înțelege că nu vor fi rezultate.

Ceea ce va fi însă este izolarea – nu a Rusiei, ci a Europei însăși. Prin refuzul lui de a negocia cu Rusia, Bruxelles-ul riscă să devină singurul mare jucător din tabăra Occidentului colectiv care nu poartă astfel de negocieri. Rezultatul va fi că rușii și americanii vor ajunge la o înțelegere privind sistemul de securitate colectivă din Europa fără participarea europenilor – așa cum s-a întâmplat în perioada Războiului Rece. Iar piața rusă se va deschide pentru americani, sud-coreeni și japonezi, dar nu și pentru europeni. Ceea ce, la rândul său, amenință Uniunea Europeană cu pierderea definitivă a calității de subiect politic și cu transformarea ei într-un simplu obiect al relațiilor internaționale.

De aceea Europa trebuie să se așeze la masa negocierilor. Problema este însă că o serie de politicieni europeni au alte priorități. Unii câștigă prea mult de pe urma războiului (atât în sens economic, cât și ideologic și politic), considerând, de aceea, că tocmai negocierile cu Rusia le vor face să-și piardă statutul de subiect de drept dobândit în cadrul UE. De exemplu, acest lucru se referă la țările din zona Baltică. Alții – aceeași eurobirocrație – nu sunt pregătiți să se așeze la masa negocierilor fără garanția că vor ieși de acolo cu o înțelegere avantajoasă pentru ei. În ultimă instanță, simpla lor intrare în procesul de negocieri înseamnă renunțarea demonstrativă la politica anterior sacră de izolare a Rusiei. Politică pe altarul căreia au sacrificat economia europeană.

Prin urmare, la întrebarea „de ce”, nu există încă un consens. Cu atât mai mult cu cât, la întrebarea „despre ce”, nu există niciun progres și nici măcar un motiv de optimism.

Da, se pare că un consens intern european se simte. Uniunea Europeană vrea să discute despre încheierea războiului din Ucraina, despre viitorul acestui teritoriu, dar și despre problemele securității europene. Numai că înțelegerea acestor aspecte diferă între Europa și Rusia. Moscova a declarat deja că nu vede Europa în rolul de mediator în problema ucraineană. „Este evident că europenii nu vor și nu pot deveni mediatori”, a declarat purtătorul de cuvânt al președintelui rus, Dmitri Peskov. Potrivit acestuia, europenii sunt, practic, participanți la război de partea regimului de la Kiev.

Da, nominal și americanii sunt și ei participanți, dar investițiile lor în război sunt, totuși, mult mai mici acum decât ale Europei. Iar pentru a pretinde rolul de mediator, Europa trebuie să înceteze participarea la ostilități.

Nici în ceea ce privește viitorul acestui teritoriu nu există o înțelegere comună între Europa și Rusia. Uniunea Europeană mizează pe reconstruirea Ucrainei pe seama „reparațiilor” rusești (inclusiv a activelor valutare înghețate) și nu este dispusă să accepte nici denazificarea, nici demilitarizarea Ucrainei. Ceea ce înseamnă că nu ai, practic, ce să negociezi.

În sfârșit, nici în problema securității europene nu există o înțelegere reciprocă. În viziunea europeană, securitatea poate fi atinsă doar prin îndepărtarea Rusiei din Europa. Inclusiv pe cale militară – șefa diplomației europene, Kaja Kallas, cere Moscovei retragerea trupelor din Transnistria și a armelor nucleare din Belarus. În viziunea Rusiei, securitatea poate fi asigurată doar pe baza principiilor colectivității și indivizibilității, precum și pe baza renunțării UE la militarizarea împotriva Rusiei. Lucru pe care Uniunea Europeană nu este pregătită să îl accepte.

Nu este ea pregătită nici chiar la întrebarea „cine?”, adică să desemneze un negociator care să reprezinte UE în dialogul cu Rusia. Kaja Kallas, care pretinde acest rol în virtutea funcției sale (comisar european pentru politică externă), a fost respinsă, se pare, imediat din cauza calificării ei insuficiente. Este evident că negociatorul trebuie să aibă greutate politică în UE, să-l cunoască personal pe Vladimir Putin, să ocupe o poziție echilibrată (pe cât posibil), să știe să poarte negocieri dificile și, de preferință, să cunoască limba rusă.

Desigur, un candidatul optim este, în cazul dat, fostul cancelar german Angela Merkel. Problema este însă că se opun candidaturii ei Polonia și statele baltice. Aceste țări o consideră „prea pro-rusă”, pentru simplul motiv că nu toarnă mizerii despre Rusia la fiecare pas. .

În sfârșit, în Europa nu există nici măcar un consens privind momentul începerii negocierilor. Unii ar spune ce-i atât de greu: timpul nu lucrează în favoarea Europei și dialogul trebuie să înceapă cât mai repede posibil. Înainte ca rușii și americanii să ajungă la înțelegeri și înainte ca economia europeană să intre într-un declin ireversibil. Dar la tribună urcă politicieni europeni, precum ministrul estonian de Externe, Margus Tsahkna, care afirmă că acum nu este momentul pentru negocieri. Că mai întâi trebuie exercitată presiune asupra Rusiei și abia după aceea europenii se pot așeza la masa negocierilor cu ea. „Trebuie să-i punem pe ruși într-o astfel de situație încât să treacă de la disponibilitatea simulată la negocieri reale”, spune Kaja Kallas. „Deocamdată, Putin nu este interesat de negocieri reale de pace. De aceea trebuie să sporim presiunea asupra Rusiei pentru a schimba situația și pentru a-l face interesat”, îi ține isonul ministrul suedez de Externe, Maria Malmer Stenergard.

Pe scurt, Bruxelles-ul speră mai întâi să investească la maximum în conflictul ucrainean, să livreze regimului de la Kiev un număr uriaș de drone pentru lovituri asupra Moscovei, să introducă cele mai dure sancțiuni, să organizeze alte provocări împotriva Rusiei – toate pentru ca Moscova să se cutremure de puterea europeană și să se așeze la masa negocierilor din poziția celui care cere. Un scenariu care ar garanta versiunea europeană pentru ”de ce”, ar obliga să fie acceptată viziunea Bruxelles-ului pentru „despre ce?” și negociatorul desemnat de Europa.

Totuși, experiența sugerează că un asemenea scenariu de comportament al Rusiei este puțin probabil. Mult mai puțin probabil decât o escaladare forțată din partea Rusiei, urmată de prăbușirea ulterioară a Europei. După care Bruxellesul s-ar putea trezi la masa negocierilor în rolul celui care cere.