Lukianov: Cum conflictul din Ucraina a ajutat Occidentul colectiv să-și regândească unitatea

Fiodor LUKIANOV, redactor șef al revistei Rusia în politica globală, director de programe al Clubului internațional de Dezbateri ”Valdai”

Raportul de forțe tehnico-militare reprezintă un element important al oricărei configurații politice. Iar modificarea acestui raport, inclusiv datorită apariției unor noi mijloace de desfășurare a operațiunilor de luptă, influențează intențiile și posibilitatea realizării lor în sfera politicii mondiale.

Schimbarea rapidă a caracterului războiului – schimbare provocată de revoluția dronelor, manifestată cât se poate de evident în ultimele șase luni–un an – atât în conflictele din Ucraina, cât și în situația din jurul Iranului, permite să privim dintr-o perspectivă nouă noțiuni consacrate. Și modul în care acestea dobândesc un conținut diferit.

Spiritul s-a schimbat

Lăsăm pe seama specialiștilor analiza componentei militare a războiului dronelor și ne concentrăm pe schimbările care s-au întâmplat pe frontul politic. Ca punct de referință poate fi luată luna august a anului 2025, când în Alaska a avut loc întâlnirea de senzație dintre Donald Trump și Vladimir Putin. Dacă au fost sau nu elaborate înțelegeri clare, aici există interpretări diferite, dar pe ansamblu este clar ce a reprezentat „spiritul de la Anchorage”. Trump considera că, deși opune o rezistență îndârjită, Ucraina este condamnată la înfrângere. Și cu cât va accepta mai repede concesii, cu atât mai puțin dureroase vor fi pagubele pe care le va avea de suferit. „Înțelegerile” la care s-a ajuns presupuneau cu ce era pregătită Rusia să se mulțumească (retragerea Forțelor Armate ale Ucrainei din Donbas) și de unde ar urma să înceapă, practic, negocierea politică. După aceea, Casa Albă s-a adresat celei de-a doua părți interesate, rol reprezentat de conglomeratul Ucraina–Europa.

”Cât de ample au fost eforturile lui Trump de a-i constrânge/convinge pe interlocutorii lui europeni este greu de judecat. Cel mai probabil, au fost depuse unele eforturi, dar nici Trump, nici colaboratorii lui nu aveau de gând să exagereze. Cu atât mai mult cu cât cel puțin o parte din anturajul președintelui american nu împărtășește antipatia acestuia față de Zelenski și, invers, o oarecare simpatie pentru Putin.

Europa, însă, s-a comportat în mod inteligent. Pelerinajul la Casa Albă, care i-a amuzat pe mulți, al cârdurilor de oficiali europeni (imediat după Anchorage), care se ploconeau în fața lui Trump, chicotind servil la grosolăniile acestuia, și-a atins scopul. UE dorea din toate puterile să frâneze procesul ce părea să fi început în Alaska, pentru ca, în timpul astfel câștigat, să încerce să-l convingă pe președintele SUA că nu are dreptate: Ucraina este capabilă să frângă cursul campaniei.

După aproape un an, se poate spune că, împreună cu ucrainenii, europenii au reușit să obțină câte ceva. În Occident s-a schimbat chipul războiului. La reuniunile G7 și NATO din această vară, președintele american a demonstrat fie o poziție neutră, fie chiar pozitivă față de Kiev. Și, practic, a fost de acord că vechea lui convingere în iminenta îngrângere a Ucrainei nu este, cel puțin, total justificată. Scoatem în afara parantezei discuțiile despre măsura în care acest lucru este rezultatul schimbării raportului de posibilități și măsură în care este rezultatul unei campanii de propagandă abile. Oricum ar fi, schimbarea are loc. Iar atât de celebrul „spirit de la Anchorage” și-a pierdut într-adevăr actualitatea — tocmai spiritul a fost cel care s-a schimbat.

Frica și ura în Europa

Demonstrată în ultimele luni, consolidarea potențialului de atac fără pilot al Ucrainei a devenit rezultatul a trei ani de pompare de bani de către țările europene. În ciuda strigătelor lui Trump cum că „somnorosul Joe” i-a jecmănit pe americani, trimițând sute de miliarde Kievului, principala povară a sprijinului acordat Ucrainei în războiul împotriva Rusiei este suportată de europeni, în primul rând de Germania. De aceea nici nu s-a produs o prăbușire a ajutorului după ce Trump, revenit la Casa Albă, a închis robinetul. Europei îi este greu: se confruntă și cu dificultăți financiare permanente, și cu îngrijorări legate nu doar de perspectivele Ucrainei, ci și de propria stabilitate internă. Să menții un astfel de curs este posibil doar dacă-l privești (și prezinți opiniei publice) nu ca solidaritate cu Kievul, ci ca o investiție de importanță vitală în propria securitate. Retorica publică, în special în Germania, potrivit căreia la începutul următorului deceniu este posibil un război cu Rusia, ia uneori forme de-a dreptul explicite. Pe ideea că, atât timp cât luptă ucrainenii, noi avem timp să ne pregătim de atac, de aceea fie ca acest conflict să dureze cât mai mult.

Cât de sinceră este această exaltare militaristă este o chestiune discutabilă. Circumstanțele chiar au trezit, se pare, în totalitate, neîncrederea istorică față de Rusia, întregul pachet de temeri față de puternicul și iraționalul (din punctul european de vedere) gigant din Est. Aceste fobii puteau trece în plan secund în perioadele de cooperare intensă, cedând în fața dorinței de a obține beneficii. Dar reveneau în cazul unor situații politice de forță majoră, care eclipsau imediat interesele comerciale. Cu alte cuvinte, așteptarea isterică a unei confruntări militare nu este o prefăcătorie, ci o reflectare a lumii interioare a Europei în ansamblul său.

Dar există și o altă latură, mult mai rațională, deși poate nu pe deplin conștientizată. Este un fel de instinct de autoconservare al comunității politice. Ajunsă într-o situație socială și economică extrem de dificilă din cauza schimbărilor radicale care au loc la tot pasul, elita politică este în căutarea unei baze conceptuale pentru coeziune. Iar o amenințare externă se potrivește perfect acestui scop.

Un colectiv cu geometrie variabilă

Popular la noi, termenul „Occidentul colectiv”, în Occident nu este folosit, poate doar ca traducere literală în descrierea dezbaterilor rusești. În schimb, disputele despre ce este, de fapt, Occidentul nu încetează în numeroase domenii — de la filosofie și cultură până la politica aplicată — probabil încă din secolul al XVIII-lea. Această noțiune, devenită aproape fundamentală pentru autoidentificarea noastră, nu a căpătat niciodată o formă finală printre cei care aparțin propriu-zis Occidentului. De regulă, ca bază era antiteza — pe opoziție față de cine se constituie Occidentul. Iar în diferite epoci, ca pol de respingere au servit diferite entități — de la Bizanț (creștinătatea ortodoxă), otomani, lumea islamică în ansamblul ei până, în mod surprinzător, la Germania, în care vedeau un element străin spiritului european. Firește, și Rusia a servit nu o dată ca punct de numărătoare inversă.

Au fost perioade și situații în care Rusia era inclusă în rândurile Occidentului. De regulă însă, acest lucru se întâmpla dacă granzii europeni aveau nevoie de cooperarea cu o mare țară în lupta împotriva cuiva din rândurile lor. Imediat ce problema se rezolva, Rusia revenea în categoria „străin”.

O dezbatere separată s-a desfășurat în jurul Lumii Noi. În raport cu Europa, ea era Occidentul prin excelență, dar se poziționa și în calitate de continuatoare a tradițiilor europene, cât și ca forță care le răsturna. Părerile dacă merită includerea Americii de Nord în conceptul ideologic și istoric apărut în Europa, erau împărțite.

De-a lungul unei lungi perioade de timp, cât timp se purtau dezbateri pe această temă, confruntarea din interiorul comunității, denumită, într-un final, occidentală, a fost acerbă și practic neîntreruptă. Occidentul politic cu care suntem obișnuiți astăzi este însă un fenomen recent, apărut după Al Doilea Război Mondial.

În primul rând, zdrobirea și divizarea Germaniei au lichidat principala sursă de tensiune intraeuropeană din cele trei secole anterioare. Germanilor li s-a rezervat un spațiu cu reguli stricte de comportament. În al doilea rând, prăbușirea influenței internaționale a Europei după cele două războaie mondiale a permis Statelor Unite să preia frâiele de conducere și să se ocupe de consolidarea taberei atlantice. În al treilea rând, Uniunea Sovietică, aflată la apogeul puterii ei politico-militare, era percepută ca o amenințare care cere o ripostă comună.

Așa a apărut „Occidentul colectiv”, care, la început s-a opus Moscovei în timpul Războiului Rece, iar după încheierea acestuia și-a asumat rolul de hegemon mondial, sperând să-l exercite o perioadă nedetarminată. Însă criza și demontarea ordinii mondiale liberale, începută în primul deceniu al secolului XXI și ajunsă la apogeu spre sfârșitul primului său sfert de secol, au pus la încercare și Occidentul unit. El, în primul rând Europa, ca parte mai vulnerabilă, a fost nevoit să-și redefinească urgent.

Necesara amenințare rusă

Motivele declinului „Occidentului colectiv” în vechea accepțiune sunt clare. Dispariția sistemului bipolar, ascensiunea unor noi puteri pe arena mondială, mutarea accentului Statelor Unite de la spațiul Atlantic la cel Indo-Pacific, transformarea relațiilor cu China în principale pentru Washington și, în sfîrșit, intensificarea competiției generale după perioada globalizării liberale. O unificare bazată pe principiile atlantice de la mijlocul secolului trecut nu corespunde realităților contemporane. Iar dacă ceilalți președinți americani ai acestui secol au dat de înțeles, destul de transparent, Europei că nu va mai fi ca înainte, Trump o spune direct și revizuiește în detaliu tot după propriile criterii. Nu imediat, dar Europa a conștientizat acest lucru.

Este prematur să îngropăm moștenirea Cartei Atlantice — prea solide sunt legăturile dintre cele două maluri ale Atlanticului, iar interesele sunt, în continuare, uriașe. Însă Occidentul se află în pragul unei noi transformări – nu prima și nici ultima. Și aici revenim la Ucraina și la elanul militarist.

Statele Unite își reduc prezența în Europa, probabil până la un nivel care să le permită să-și păstreze „acțiunea de aur” geopolitică, dar se vor implica minim în treburile Lumii Vechi și, cu siguranță, nu își vor asuma vreo responsabilitate. Europa trebuie nu doar să-și asigure o capacitate de apărare independentă, dar să și găsească o nouă bază pentru consolidare. Amenințarea – un motiv optim. Rusia este purtătorul ideal al acesteia.

În patru ani, potențialul „amenințării ruse” a permis NATO să se extindă prin includerea unor state anterior neutre, să fie rupte majoritatea relațiilor economice și aproape toate legăturile politice cu Moscova, să fie transformată confruntarea cu Rusia în axa întregii politici externe și, într-o anumită măsură, a politicii interne a Uniunii Europene, și, de asemenea, să se înceapă construirea unor adevărate ziduri și „cortine” care să separe Europa de Rusia. Mai departe însă, este nevoie de o tranziție calitativă, iar pentru aceasta este deja nevoie de o consolidare instituțională pe baze antirusești, în spiritul Războiului Rece matur.

Există două probleme în această privință.

În primul rând, în pofida eforturilor ideologice intense, nu se reușește ca populația Europei să fie convinsă că Rusia constituie pentru Lumea Veche o amenințare existențială comparabilă cu cea reprezentată de URSS. Separarea ideologică, ca atunci, nu prinde rădăcini, iar încercarea lui Biden de a reînvia schema „lumea liberă împotriva tiraniei” a eșuat. Ca atare, teama față de Rusia poate fi cultivată, în principiu, doar într-o serie de țări (pe un spaniol, de exemplu, nu-l poți spercia cu invazia rusă), dar chiar și acolo, după cum arată exemplul Germaniei, scepticismul este mare.

În al doilea rând, militarizarea are propria sa logică. Dacă este folosită ca instrument de coeziune și relansare economică, ajungi oricum rapid la necesitatea unei mobilizări moral-politice a societății, dar deja nu în sprijinul războiului, ci pentru participare efectivă. După cum se spune, o pușcă agățată de nu poate să nu tragă. Problema este că societatea din nici una dintre țările europene nu vrea însă să lupte. Nu iese să o împingi cu forța, iar reeducarea durează prea mult și nici nu garantează succesul.

Și aici Ucraina intră în scenă într-o ipostază interesantă. Gata să lupte împotriva Rusiei până la atingerea obiectivelor maximaliste, conducerea ucraineană transformă țara într-un landsknecht. Ea își asumă cu entuziasm funcția pe care Europa o evită: să lupte cu rușii, să le provoace daune cât se poate de mari. Dar și asta este doar jumătate de treabă. A doua jumătate este revoluția dronelor, care schimbă rolul forței umane, compensând, până la o anumită măsură deficitul acesteia. Oricât de ciudat pare, dar acest factor aparent pur tehnic poate juca un rol important.

Occidentul prin procură

Se conturează schema noului „colectiv” occidental. Nucleul lui este Europa, pentru care amenințarea rusă servește drept element de coeziune într-o lume a cataclismelor și incertitudinii. Pentru a evita o confruntare directă, este recrutat un voluntar – Ucraina. Pentru aprovizionarea ei este creat un complex militar-tehnic comun, în primul rând pentru producția de drone. Se are în vedere ca, pe viitor, acest mecanism să întărească și capacitatea de apărare a Europei, adică cetățenilor li se poate explica faptul că nu sunt cheltuieli pentru altcineva, ci în propriul lor interes. Iar peste ocean există un mare patron, care își reduce participarea, dar nu se îndepărtează de tot și este gata, la nevoie, să ofere susținere (contra cost). În același timp, Statele Unite folosesc coliziunile din Lumea Veche pentru a-și testa propriile abordări, în primul rând cele tehnologice.

Păstrarea unor legături atlantice solide permite Americii, în caz de nevoie, să exercite presiuni asupra Europei pentru a o implica, într-un fel sau altul, în confruntarea cu principalul oponent — China. Cel puțin să nu permită apropierea europenilor de Beijing.

Toate acestea sunt instabile, însă nici nu merită așteptată apariția vreunei structuri permanente. Lumea trece într-o nouă stare — acum totul este temporar. Confruntarea militară cu Rusia este element obligatoriu al schemei descrise, fără ea, totul se destramă pentru europeni. Prin urmare, ei vor încerca să mențină situația actuală cât mai mult timp posibil. (Discuțiile cum că e timpul să se înceapă negocieri cu Rusia nu trebuie luate în serios, în viziunea europeană nu poate fi vorba decât ca Moscova să renunțe la obiectivele ei.)

Statele Unite sunt mai puțin interesate de menținerea acestei situații, dar nici nu simt inconveniente deosebite, deoarece costurile nu sunt suportate de ele. Conducerea de vârf a Ucrainei — actuală sau oricare alta probabilă — nu va schimba abordarea, pentru că nu mai are unde să se retragă. În plus, rolul de „vârf” al suliței îndreptate împotriva Rusiei este singura posibilitate reală a Kievului de a se integra în mecanismul occidental; pentru o țară aflată într-o asemenea situație, căile mai tradiționale de integrare în comunitatea occidentală sunt închise.

Este adevărat, există o variabilă: posibilele schimbări politice din principalele țări europene. Succesele celor care până nu demult erau numiți extremiști de dreapta, în Franța, Germania, Marea Britanie, pot provoca tulburări interne. Ipotetica venire la putere a unei cohorte de astfel de politicieni ar putea influența interpretarea „colectivității” Occidentului, deși nu este deloc clar în ce direcție. Dar în orice caz, lupta internă pentru putere va distrage atenția Lumii Vechi de la celelalte probleme.

După cum arată istoria, Occidentul unit este o construcție instabilă și într-o continuă schimbare. Impresia imuabilității și finalității lui a apărut în timpul Războiului Rece, dar această perioadă a istoriei politice este foarte specială, chiar unică. Cum va deveni comunitatea occidentală după actuala transformare a lumii, nimeni nu poate spune deocamdată (nu trebuie ignorate nici schimbările demografice care au loc în societățile occidentale). Dar, în etapa de tranziție, Occidentul unit și, în primul rând, Europa unită, va încerca să supraviețuiască pe seama confruntării cu Rusia. Iar acest lucru trebuie avut întotdeauna în vedere.

Preluat de la site-ul revistei ”Russia in Global Affairs”