Filosof politic: Roadele Reformației* europene

Aleksandr ȘCIPKOV, filosof politic, rector al Universității Ortodoxe Ruse „Sfântul Ioan Teologul”, deputat în Duma de Stat a Adunării Federale a Rusiei, pentru revista ”Russia im Global Affairs”

Când vorbim despre religie, înțelegem foarte bine că ea nu trăiește doar între zidurile bisericii. Se obișnuiește să se facă trimitere la „etica protestantă” a lui Weber ca exemplu al modului în care religiozitatea trece dincolo de cadrul doctrinar, al transformării ei în sursă de forme culturale și sociale. Religia modelează stilul de gândire al oamenilor, obiceiurile și tradițiile cotidiene, regulile de comportament general acceptate și, desigur, structura instituțiilor sociale.

Nu ar fi o exagerare să spunem că acest fenomen nu s-ar fi dezvăluit în toată amploarea lui dacă nu ar fi fost Reformația* europeană. Ea este cea care a modelat spiritul istoriei europene a ultimelor patru secole. Ea a fost cea care a obligat religia să înceapă să construiască „împărăția acestei lumi”, conturând viața întregii societăți, nu doar a comunităților religioase și a credincioșilor. Să urmărim acest proces prin câteva exemple.

Începem cu politica. După cum se știe, părintele Reformației, Martin Luther, s-a ascuns de furia papală în castelele principilor electori germani. Drept recunoștință pentru ajutor, el i-a binecuvântat să se împotrivească arbitrariului autoritar al împăratului și al papei. Însă, atunci când țăranii conduși de Thomas Müntzer s-au răsculat împotriva principilor electori, Luther a cerut înăbușirea revoltei cu orice preț. Ulterior, alt părinte al Reformației, Jean Calvin, face un pas în aceeași direcție și proclamă „rezistența împotriva tiraniei” drept o obligație a magistraților orașelor. Trebuie ținut cont de faptul că Jean Calvin era favoritul nu al principilor electori germani, ci al oligarhiei urbane din Geneva. Într-un final, filosoful englez John Locke va elabora, pornind de la toate acestea, conceptul politic al „rezistenței legitime” față de autoritatea oficială. Astfel, în chinuri și paradoxuri, s-a născut democrația europeană, traversând destule traume ale propriei nașteri.

Toți știu despre „dubla predestinare” a lui Jean Calvin, care susținea că Dumnezeu dinainte ne-a sortit pe fiecare dintre noi mântuirii sau pierzaniei, că destinul nostru este dinainte hotărât. Pe acest fond, în societate s-a dezvoltat un fel de nevroză colectivă: de toată munca ta s-ar putea alege praful, cum poți, prin urmare, să-ți demonstrezi sieși că ești iubitul lui Dumnezeu și nu respins de El?

Era nevoie de ceva care să permită măsurarea perspectivei post-mortem, adică de ceva cuantificabil. Această necesitate a condus, logic, gândirea protestantă la folosirea succesului material drept criteriu pentru predestinarea la mântuire: deoarece restul era incalculabil. Cu alte cuvinte, a prevalat ideea de a cumpăra mântuirea. Terenul pentru cumpărarea mântuirii îl pregătise deja Martin Luther în versiunea germană a Bibliei, în care a tradus noțiunea originală de „chemare, datorie” prin cuvântul german Beruf („profesie”). Această traducere a însemnat o desacralizare radicală a concepției despre datoria religioasă. Într-un final, orice profesie a început să fie considerată variantă de chemare din partea Domnului. Astfel, s-au trezit sfințite toate tipurile de activitate, nu doar cele ”pe placul lui Dumnezeu”. Inclusiv cămătăria, față de care Biserica Catolică, după cum se știe, avea o atitudine critică.

Acum, activitatea cămătarilor a devenit deosebit de respectată în societate, întrucât, în esență, ea s-a dovedit de două ori sfințită: pe de o parte – și chiar în special – ca o ocupație profitabilă, care este semn al harului divin. Iar succesul era garantat: dacă din lanțul „bani – marfă – bani” se elimină marfa (altfel spus, să faci banii marfă) și se obțin bani direct din bani, profitul și harul divin cresc de multe ori.

Între timp, viziunea ortodoxă asupra cămătăriei este direct opusă celei protestante. Încă din secolul al IV-lea, Grigorie de Nyssa scria în Cuvântul „Împotriva cămătarilor”: „Înainte de toate, eu propovăduiesc și îndemn la dăruire; Apoi vă invit și să dați împrumut (deoarece datul în împrumut este o a doua formă de dăruire); dar faceți asta fără dobândă și fără câștiguri suplimentare, ci așa cum ne-a poruncit Cuvântul lui Dumnezeu. Deoarece la fel de pasibili de pedeapsă este și cel care nu împrumută, dar și cel care împrumută cu dobândă; întrucât primul este condamnat pentru lipsă de iubire față de semeni, iar ultimul pentru lăcomie”**.

De altfel, încă din Noul Testament s-a spus: „Dați împrumut, fără să așteptați nimic în schimb” (Luca 6:35); „Și ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri.” (Matei 6:12). La fel și în Vechiul Testament: „Tu iei dobândă și camătă și, prin silnicie, storci câștig de la aproapele tău, iar pe Mine M-ai uitat” (Ezechiel 22:12).

Dar, întrucât în lumea protestantă a predominat o orientare morală aparte, cămătăria se dezvoltă instituțional: pentru a fi mai comod să faci bani din bani apar comerțul bursier, acțiunile și contractele futures. Astăzi plătim pentru toate acestea cu dictatura bancherilor și cu economia virtuală.

Sub influența ideilor Reformei, Dumnezeu începe să fie considerat principalul antreprenor, iar omul — „administratorul” Lui. Pământul, animalele, uneltele, muncitorul salariat — toate astea ne-au fost date, după cum considerau teologii protestanți, de Dumnezeu spre administrare. Omul începe să fie privit ca material consumabil în procesul economic, ca un mijloc de obținere a profitului și, în consecință, a harului divin. Într-un final, popoarele, rasele și culturile ajung, la rândul lor, să fie tratate ca „resurse” în sistemul economiei mondiale europene, devenind obiecte ale administrării din exterior.

După un timp apar ideologii care justifică această stare de lucruri: colonialismul și rasismul. Rasiștii invocau, în special, ideea că anumite popoare ar fi fost „predestinate” de Dumnezeu să ajute rasa europeană, în timp ce ”omului alb îi revenea povara” de a-i conduce și educa, și așa a continuat până la legile rasiale din anii ‘1930. Și astăzi auzim asemenea narațiuni din partea unor reprezentanți ai Uniunii Europene, care compară Europa „privilegiată” cu o grădină, iar lumea din jurul ei cu o junglă.

Structura de clasă a societății era, de asemenea, considerată predeterminată de Dumnezeu, astfel încât inegalitatea socială primea ca un fel de aprobare de sus: muncitorului nu îi este sortit să devină capitalist. În teoria sa despre clase, Karl Marx, ateu de origine protestantă, a răsturnat modelul exact pe dos: potrivit unei legi istorice imuabile (echivalentul predestinării divine) muncitorii trebuiau să devină clasa hegemonică.

Înțelegerea vieții în spiritul „mercantilismului divin” a dus la reevaluarea mai multor calități umane. Brusc, multe vicii au ajuns să fie considerate utile din punct de vedere social. Egoismul, vanitatea și lăcomia, care avuseseră o reputație proastă în scrierile Sfinților Părinți, au devenit acum condiții ale dezvoltării sociale reușite. Un exemplu al acestei reevaluări este lucrarea lui Bernard de Mandeville, care a făcut mare vâlvă, Fabula albinelor sau Viciile private — binefacere pentru societate (1714), în care este descrisă viața albinelor care, debarasate de vicii, își aduc, astfel stupul, la declin și ruină. În consecință, în sânul Reformei se conturează, practic, un om nou, un nou tip antropologic.

În paralel cu reevaluarea unei serii de valori morale, se schimbă radical și atitudinea față de săraci și sărăcie. În Evul Mediu se considera că săracii erau iubiți în mod deosebit de Dumnezeul milostiv, erau priviți ca obiecte ale compasiunii și grijii. Acum, însă, sunt văzuți ca oameni de la care Dumnezeu și-a întors privirea, ca o parte inutilă și dăunătoare a societății. A-i ajuta pe săraci devine ceva nepotrivit. Instituțiile caritabile catolice sunt împinse la marginea vieții publice, multe dintre ele sunt închise. Chiar și în Rusia, sub Petru I, cerșitul și oferirea de pomană au fost interzise prin decretul din 1717.

Această nouă perspectivă s-a reflectat și în legea engleză „Actul despre ajutorul dat săracilor” din 1601, potrivit căruia vagabonzii și cerșetorii trebuiau internați în case de corecție și obligați să presteze munci „utile din punct de vedere social”. În secolul al XVIII-lea, acest sistem a evoluat în așa-numitele case de muncă. În 1723, în Anglia a fost adoptată „Legea privind verificarea caselor de muncă”. Autoritățile au acordat parohiilor religioase dreptul de a înființa astfel de instituții pentru „pauperi” (săraci), care trebuiau să muncească pentru un acoperiș deasupra capului, pentru hrană și îmbrăcăminte, iar pentru o muncă necorespunzătoare erau băgați în carceră și înfometați. Casele de muncă erau comparate cu închisorile, iar spre sfârșitul secolului al XVIII-lea au început să fie numite „Bastilii pentru săraci”; mulți săraci se temeau nu atât să moară de foame, cât să ajungă într-o casă de muncă. Printre altele, în Anglia, sistemul caselor de muncă a supraviețuit până în 1930.

Max Weber susține că etica protestantă a stimulat economisirea. Capitalul acumulat era investit în comerț și producție, iar asta a pus în mișcare mecanismul capitalismului industrial. Există însă și altă părere: stimul pentru acumularea excesivă au devenit războaiele coloniale și jefuirea periferiilor lumii, iar pionierii „acumulării decisive” au fost nu atât cetățenii chibzuiți, cât companiile transnaționale europene: Compania Indiilor Orientale și Compania Indiilor Occidentale. Dar și acest fenomen este o consecință a Reformației. Sub influența „eticii protestante”, autoritățile mizează pe starea a treia, iar companiile transnaționale primesc drepturi foarte largi: bat monedă proprie, își formează armate proprii și cuceresc teritorii „ale nimănui” (teritorii necucerite de monarhiile europene), înființează instanțe judecătorești care fac „dreptate” pe aceste teritorii. Călcâiul de fier al oligarhiei pășește pe planetă. Așa a luat naștere globalismul, de pe urma căruia au avut de suferit micii comercianți, meșteșugarii și țăranii. De exemplu, în interesul pieței mondiale a lânii, țăranilor englezi li s-au luat pământurile, în cadrul așa-numitei mișcări de împrejmuire a terenurilor, pentru ca pe acestea să fie crescute oi. Această practică a primit la vremea respectivă în Anglia o denumire aparte: „istoria despre cum oile au devorat oamenii”.

Astăzi avem numeroase corporații transnaționale care manipulează politica unor țări întregi și a guvernelor acestora. Reprezentanții lor sunt considerați elita mondială, clasa globală de conducere. Dar dacă acumularea de capital nu ar fi fost consfințit de părinții Reformației, pozițiile înalte din societate ar fi fost obținute prin cu totul alte mijloace.

Demnă de o atenție deosebită este și pedagogia Reformației. Protestanții considerau: din moment ce omul este, prin firea lui, incorigibil, societatea trebuie să-l țină în frâu. De aceea, în comunitățile calviniste și quakere, enoriașii erau supravegheați și li se întocmeau dosare, iar în instituțiile de învățământ erau aplicate pedepse severe copiilor.

Reforma a produs o răsturnare în domeniul artei și al culturii scrise. Teza lui Luther, Sola Scriptura („Numai Scriptura”), a dus la înlăturarea imaginilor vizuale din practica bisericească și la apariția picturii laice: au apărut portretul, peisajul și natura statică. În schimb, răspândirea unei multitudini de texte scrise a făcut deosebit de relevantă tiparnița inventată cu câteva decenii mai devreme de Johannes Gutenberg. Cartea încetează să mai semene cu manuscrisele medievale „multidimensionale”, cu desene miniaturale viu colorate. După cărți, chiar ideile conținute de acestea încep să ”se coacă” în ritm accelerat și vândute ca pâinea caldă.

Merită spuse câteva cuvinte și despre tema bisericească. Jean Calvin creează un nou principiu de administrare a Bisericii — cel presbiterian. Preoții și prezbiterii, adică bătrânii comunității, erau aleși de mireni și conduceau comunitățile-celule (congregații). Iar congregațiile intrau, la rândul lor, în adunarea comună, Consistoriul. De fapt, acesta a fost primul experiment de creare a unei structuri organizaționale de tip rețea. După un model asemănător, trei-patru secole mai târziu au fost create celulele de partid, numai că se uneau acestea nu într-o congregație sau într-o adunare generală, ci în Comintern.

Astfel, Reformația a dat naștere revoluției care, în viziunea lui Karl Marx, trebuia să devină groparul capitalismului și, implicit, al bazelor lui ideologice — etica protestantă. Astăzi, însă, mult mai populară este ideea prăbușirii spontane a capitalismului.

Legătura strânsă dintre spiritul capitalismului și etica protestantă s-a manifestat nu doar în acumularea de bogăție și asceza muncii. Contradicția dintre muncă și capital, despre care s-a început să se vorbească în secolul al XIX-lea, avea la bază o contradicție fundamentală între mântuirea tuturor credincioșilor (în ortodoxie și catolicism) și mântuirea „celor aleși pentru mântuire”, motiv pentru care principiul plusvalorii poate fi numit, printr-o analogie binecunoscută, o continuare a principiului „harului suplimentar” .

Ce anume predomină mai mult în roadele Reformației, binele sau răul, fiecare poate decide singur. Merită amintit un pasaj cunoscut din Evanghelie: „Niciun pom bun nu poate da roade rele, niciun pom rău nu poate da roade bune” (Matei 7:18).

Istoria nu cunoaște modul condițional, dar, din punct de vedere moral, modelul ortodox, cu ideile lui de catolicitate, de posibilitatea mântuirii universale și de dreptate, poate fi considerat o alternativă la modelul protestant de societate. Aceste idei reflectă spiritul și stilul de gândire al civilizației ortodoxe, care, în circumstanțele politice dificile de astăzi, păstrează tradiția noastră morală și religioasă, fără de care statalitatea rusă este condamnată la dispariție.

–––-

* Reformația Europeană a fost o mișcare religioasă, politică și culturală din secolul al XVI-lea care a divizat Biserica Catolică din Europa Occidentală și a dus la nașterea Protestantismului. Declanșată în 1517 de către călugărul german Martin Luther, Reforma a redefinit structura religioasă a continentului și a pus bazele lumii moderne prin încurajarea alfabetizării, libertății de conștiință și descentralizării puterii religioase.

** Operele Sfântului Grigorie de Nyssa. Partea a 7-a. Moscova: Tipografia V. Gautier, 1868. 538 p.