Corneliu Vlad: Atlanticul de Nord riscă să fie înghițit de adâncurile Balticii

Corneliu VLAD

Este de-a dreptul surprinzător ce presiune multiformă poate pune criza ucraineană pe lumea de azi. State și instituții internaționale sunt puse în fața unor situații mult mai complexe decât în cazul altor crize internaționale.

Solidaritatea euroatlantica este pusă, și ea, la grea încercare. Aruncarea în aer a proiectului Nord Stream obligă în acest context încărcat de incertitudini și întrebări, la un grav moment al adevărului.

Consacrata și emblematica alianță transatlantică, despre care mulți s-au grăbit să proclame triumfalist că va dobândi o preeminență confortabilă după încheierea războiului rece, traversează un moment dificil.

Neîncrederea reciprocă, perturbarea colaborării și concurența, penuria de materii prime și deficitul energetic tot mai preocupant, privațiunile la care e obligat omul de rand în traiul său cotidian, incertitudinea  fata de viitor, au devenit preocupări acute în statele partenere sau aliate nu numai pentru populație, dar și pentru factorii de decizie.

Aici nu mai este vorba doar de problema relațiilor și așa sensibile intre America și Germania, ci de însăși fiabilitatea unității și solidarității Occidentului colectiv. Abia i s-a găsit Vestului acest nume pompos și aura sa triumfalistă riscă să se risipească.

„Statele nu au prieteni, au doar interese”, spunea, în secolul al XIX-lea, Henry John Temple, Lord Palmerston în Camera Comunelor. „Nu avem aliați veșnici și nu avem dușmani perpetui.  Interesele noastre sunt eterne și perpetui și este de datoria noastră să le urmăm.”

Iar peste un secol, marele om de stat francez Charles de Gaulle nuanța afirmația: „O țară mare nu are prieteni. Bărbații pot avea prieteni, oamenii de stat nu.”

În aceste zile, și președintele american Biden, și cancelarul german Scholtz ar putea ajunge la concluzii similare. Dar înainte ca ei să reflecteze cu voce tare în materie, le-o iau înainte analiștii politici.

Directorul programului Club Valdai, Timofei Bordaciov, care nu ezită să afirme că “în relațiile transatlantice, în relațiile cu aliații ei slabi, o mare putere se confruntă inevitabil cu provocarea propriului egoism.”

Iar acest egoism poate arunca în aer solidaritatea atlantică, așa cum a fost aruncat în aer, la propriu, proiectul Nord Stream.

Occidentul colectiv are drept nucleu alianța și parteneriatul dintre SUA și Europa Occidentală (în care au fost cooptate ulterior și state din fosta Europă de Est).

Această comunitate internațională postbelică s-a bazat întotdeauna pe doi factori:

1. dominația necondiționată a puterii Americii asupra aliaților săi în toate domeniile: militar, economic și ideologic,
2. relativa disponibilitate a Statelor Unite de a ține cont de interesele europenilor în chestiuni de principiu sau, mai de-a dreptul spus, “crearea unei iluzii a independenței Europei și a capacității ei de a acționa ca un centru al politicii și economiei internaționale, separat de Statele Unite”, cum formulează Bordaciov.

Iar ca dovadă evidentă a acestei independențe proclamate era prezentată cooperarea energetică dintre Rusia și Europa, în special Germania, cea mai puternică economie a UE. Parteneriatul energetic ruso-german a fost într-un fel unul strategic, întrucât el a funcționat drept cel mai important factor de stabilitate și dezvoltare al multor state din UE. Și iată că infrastructura fizică a acestei cooperări a fost devastată. Gazoductul care leagă direct economiile ruse și germane este ruinat iremediabil, spun specialiștii.

Niciodată în cele trei sferturi de veac ale existenței sale, Alianța nu a fost într-o situație mai precară.

Tratatul Atlanticului de Nord riscă să se scufunde în apele Balticii și să ruginească în adâncuri, alături de conductele Nord Stream.