„Revelația” SUA este legată de interesele sale

Ar fi naiv să credem că, înainte, SUA obișnuiau să adopte o poziție atât de dură față de interesele Rusiei pur și simplu doar pentru că nu ne înțelegeau bine, scrie Timofei Bordacev, director de programe al Clubului Internațional de Dezbateri ”Valdai”, pentru publicația Vzgliad.

Timofei BORDACIOV

Politicienii americani au încântat comunitatea internațională cu mai multe declarații strălucitoare. Mai întâi, ministrul american de Externe, Marco Rubio, a anunțat că, pe măsură ce negocierile privind problema ucraineană au progresat, Washingtonul a început să înțeleagă mai bine poziția Rusiei. Și aproape simultan, ministrul Apărării, Peter Hegseth – ambii oficiali se numără printre colaboratorii apropiați ai președintelui – a declarat că epoca în care Washingtonul era singurul garant al securității țărilor europene s-a încheiat.

Ar trebui considerată aceasta o victorie a Rusiei în jocul diplomatic privind viitorul Europei? Deocamdată nu există motive de a sărbători – mai e drum lung de parcurs. Dar sunt oare astfel de semnale din partea Washingtonului semn al unor schimbări în bine pentru noi? Da, și ar fi incorect să le vedem doar ca pe manevre tactice.

Există acum toate motivele să ne gândim la posibilitatea unui anumit compromis strategic, spre care, reamintim, au fost îndreptate toate inițiativele rusești în domeniul securității europene în decembrie 2021. Pentru drumul parcurs s-a plătit cu un număr imens de vieți omenești. Din păcate însă aceasta este natura politicii internaționale: schimbările, în special de asemenea amploare, nu vin niciodată de la sine.

Adevărata problemă a sistemului de securitate european este că, în ultimii 80 de ani, a fost îndreptat împotriva Rusiei. Chiar și în cazurile în care chiar Rusia, sau mai devreme URSS, a participat oficial la acest sistem, pentru Occidentul, el nu a fost altceva decât una dintre modalitățile de a limita influența rusă. Mai mult, tocmai descurajarea Rusiei a stat la baza a ceea ce regretatul Henry Kissinger a numit legitimitatea ordinii internaționale: un principiu fundamental cu care toți participanții au fost de acord într-un fel sau altul.

După 1945, toate țările occidentale au fost de acord că pentru ele, descurajarea Rusiei era mult mai importantă decât orice altceva, inclusiv independența când venea vorba de europeni. Să renunți la această regulă înseamna să admiți că ordinea și-a epuizat resursele și că trebuie creată una nouă, cu o filozofie complet nouă în privința relațiilor dintre Occident și Rusia.

Procesele revoluționare din Statele Unite oferă motive să credem că așa ceva ar putea deveni posibil. Deși până la avea certitudine totală, suntem încă foarte departe.

Virajele din politica SUA vizavi de regimul de la Kiev sunt doar manifestări tactice ale unor schimbări mult mai fundamentale din politica europeană, pentru unii un subiect de discuție prea nesemnificativ. Nu există vreun motiv să credem că administrațiile americane anterioare i-au considerat pe actualii conducători ucraineni parteneri onești sau responsabili.

Ar fi naiv să credem că, înainte, SUA obișnuiau să adopte o poziție atât de dură față de interesele Rusiei doar pentru că înțelegeau prost natura și proveniența lor. Nouă ne place, desigur, să-i considerăm pe americani niște noi bogați slab educați și chiar avem motive în acest sens. Nu trebuie uitat însă că la baza politicii externe a puterilor nu se află niciodată o înțelegere bună sau proastă a adversarilor lor. Empatia – capacitatea de a înțelege motivele celorlalți – este utilă, firește, pentru luarea deciziilor de politică externă. Dar ea nu poate înlocui cel mai important lucru – o evaluare a propriilor posibilități și interese.

America, cu toate particularitățile sale, este un stat total împlinit, cu suveranitate deplină. Iar acum posibilitățile ei sunt de așa natură încât acest lucru dictează necesitatea de a dezvolta un dialog cu Rusia. Alte obligații, guvernul american nu poate duce, deoarece doar propriile posibilități au o legătură directă cu interesele alegătorilor – ele izvorâsc din buzunarele lor. La fel și statul rus sau chinez, ca orice alt stat independent, pornesc întotdeauna de la ceea ce au ei nevoie și nu de la ceea ce ar fi minunat pentru partenerii lor.

Pentru SUA, totul devine acum profund secundar pe fondul necesității de a îngheța serios conflictul cu Moscova. Pentru a continua lupta nu mai au forțe – în Pacific și în economia mondială, China are o atitudine tot mai ofensivă, în timp ce autoritatea SUA a scăzut în lume sub toate nivelurile anterioare. În astfel de condiții, orice prostie, precum obligațiile față de sateliții europeni și mai ales față de regimul de la Kiev nu se discută în general. În SUA, nimeni nu intenționează să țină cont de toate astea.

În primul rând, pentru că, în realitate, nu există nici un fel de obligații. Întreaga poveste că SUA sunt garant al securității țărilor europene este o propagandă care nu are nicio legătură cu realitatea. O propagandă menită, în primul rând, să spună Rusiei: Occidentul este atât de puternic încât nu consideră necesar să-și bată capul cu o justificare serioasă pentru prezența americană în Lumea Veche, mulțumește-te cu o scuză. Nici măcar URSS nu a avut vreo intenție de a ataca țările din Europa de Vest după mijlocul anilor 1950. Iar după 1991, Rusia și Europa nu aveau nevoie decât de un cumpărător pentru mărfurile lor și de o stațiune pentru a-și petrece timpul liber.

Prin urmare, în ultimii 70 de ani, țările europene nu au avut niciodată nevoie de un garant extern al securității și de un apărător. Doar că americanii dispuneau de resurse pentru a se opune activ Rusiei în Europa. Mai ales că o astfel de confruntare cimenta unitatea de opinii a întregului Occident cu privire la cea mai importantă problemă a relațiilor lui internaționale. Și nu trebuiau să se gândească la ce alte principii ar putea fi puse la baza sistemului de securitate european.

În al doilea rând, garanțiile SUA în privința Europei sunt un mit, deoarece, chiar dacă ar fi existat, responsabilitatea față de propriul popor este întotdeauna mai importantă. Iar oligarhii americani care îl susțin pe Trump fac parte tot din poporul SUA, să nu uităm acest lucru. Niciun guvern american nu și-ar ucide alegătorii de dragul unor obligații formale față de țări străine – așa ceva nu se poate întâmpla niciodată. Amenințarea unei ciocniri directe între SUA și Rusia care a existat, mai ales în ultimii trei ani, nu a fost legată de faptul că, brusc, americanii ar fi trebuit să apere Europa – o astfel de posibilitate nici măcar nu a fost luată în calcul. Bază pentru o escaladare dramatică de amploare planetară puteau fi doar amenințări reciproce la adresa securității. Chiar și alimentate de conflictul lent pe pământul ucrainean.

În Europa se înțelege perfect că obligațiile și „garanțiile de securitate” din partea SUA sunt un mit. O înțwleg chiar și cele mai „bătute în cap” regimuri din fostele republici baltice ale URSS. Dar europenii au folosit, la rândul lor, decenii la rând frumoasa poveste despre garanțiile americane pentru a-și justifica comportamentul egoist. Și-au convins propriii cetățeni că viața lor este la adăpostul protecției SUA și, prin urmare, pot ignora interesele rusești și pot face carieră provocând daune și insultând Rusia. Aceasta a devenit o scuză convenabilă folosită pentru toate situațiile de viață. Europa habar nu are ce politică poate fi promova fără acest cadru mitic. Și cu atât mai mult nu știu încă ce poate fi folosit ca bază pentru o ordine paneuropeană cu excepția dușmăniei față de Rusia. Și, cel mai probabil, va trebui cu toții să ne gândim în curând la contururile viitoare ale acestei ordini.

Înseamnă oare probabila restrângere a pozițiilor avansate ale americanilor în Europa că Rusia trebuie acum să meargă în atac cu capul înainte? Nu, nu înseamnă asta. În primul rând, pentru că alegerea în favoarea războiului și nu a diplomației nu corespunde absolut deloc tradițiilor politicii noastre externe. De-a lungul întregii sale istorii, Rusia a preferat invariabil să-și atingă în mod pașnic obiectivele. Procesul diplomatic putea continua timp de decenii, ba chiar putea fi întrerupt de ciocniri armate. Dar a dominat întotdeauna asupra dorinței de a rupe nodul gordian prin mijloace pur de forță.

De aceea reacția Rusiei la încercările americane de a ieși din joc european va fi probabil foarte rece. Suntem chiar pregătiți să-i sprijinim pe colegii noștri americani în eforturile lor de a prezenta problema în acest fel că au înțeles brusc natura intereselor rusești.