Fiodor Lukianov: Consiliul pentru Pace prin forță

Fiodor LUKIANOV, redactor-șef al revistei Rusia în politica globală, director științific al Clubului Internațional de Dezbateri Valdai, pentru Rossiiskaia gazeta

Într-un fel, să evoci dreptul internațional a devenit chiar stânjenitor. Instituțiile par vădit inoportune, într-atât de demonstrativ se derulează pe lângă ele procesele politico-economice.

Acuitatea percepției se explică prin aceea că subiecți ai acțiunilor ilegale devin principalele state occidentale, care controlează spațiul informațional. Atâta timp cât cazurile de încălcare a Cartei ONU sau a altor norme juridice au vizat alte țări, acest lucru era considerat, probabil, regretabil, dar nu critic și remediabil. Și se explica prin defectele moral-politice ale actorilor implicați (inclusiv ale victimelor), nu prin criza sistemului.

Statele Unite nu numai că au abandonat cutumele, dar au aplicat abordarea lor inclusiv față de aliați, cu care ar fi putut, în principiu, să ajungă la înțelegeri amiabile. Acest lucru provoacă stupoare, mergând până la acuzații de trădare.

Washingtonul demontează arhitectura afacerilor mondiale, recunoscută ca lipsită de perspectivă și chiar greșită. Deoarece la baza ordinii mondiale liberale au stat tocmai legăturile atlantice, revizuirea acestora de către SUA a devenit o sarcină prioritară.

După Războiul Rece era clar cine are puterea, iar ca instrument a servit dominația globală a SUA și a aliaților lor prin menținerea unui set unic de reguli. Schimbarea raportului de forțe pe scena mondială și fenomenele de criză din sistemul capitalismului global au dus la reducerea posibilităților de extragere a rentei, în timp ce costurile, dimpotrivă, au început să crească. Ultima încercare de a depăși problema prin „repararea” vechiului model a revenit administrației Biden. Ea a vrut să recreeze un Occident indestructibil politico-ideologic, care să asigure conducerea colectivă (prin convingere sau constrângere) asupra celorlalți. Nu a reușit.

„Pace prin forță” este principalul slogan (alături de „America înainte de toate”) al actualei administrații. El este deja consfințit în două documente doctrinare – Strategia de securitate națională și Strategia națională de apărare, publicată recent.

Forța (militară, dar nu numai) ca mijloc de atingere a oricăror obiective se află în centrul agendei. Limitările, doar propriile capacități. Prin analogie cu versiunea anterioară de guvernare, numită „ordine bazată pe reguli”, cea nouă poate fi denumită „ordine bazată pe precedente”.

Este adevărat că precedentele create funcționează ca justificare pentru acțiuni ulterioare nu pentru toți, ci doar pentru Statele Unite însele. Dreptul altor țări de a se comporta „în stil american” nu este presupus, dar nici respins în principiu. Cu excepția cazurilor în care intră în contradicție cu interesele SUA. Cei care doresc să-și rezolve problemele lor, regionale, de exemplu, pot folosi metodele americane, dacă, desigur, sunt capabili de așa ceva, adică dacă dispun de forță și abilitate.

Acest lucru se aplică și aliaților, dar poziția lor este mai proastă decât la alții. În vechea ordine internațională, ei primeau un volum considerabil de avantaje de la patronul american. Cel mai important era posibilitatea de a-și minimiza cheltuielile pentru nevoi strategice, delegând drepturi și obligații către SUA. Se întâmpla acest lucru nu doar cu acordul, dar și din voința Statelor Unite, care aveau nevoie pentru funcționarea acelui sistem internațional.

De acum înainte însă, ceea ce era considerat un parteneriat reciproc avantajos este privit de americani ca subvenții unilaterale și nerentabile. Cheltuielile este de dorit să fie compensate sau cel puțin, să nu mai fie suportate pe viitor. Această schimbare drastică îi aduc pe aliați în stare de șoc, deși, dacă privim doar latura materială a chestiunii, logică există. Iar o eventuală schimbare de administrație sau de trend la Washington nu va conduce neapărat la o modificare a părerii deja formate în privința alianțelor.

Consiliul pentru Pace, instituit solemn la Davos, este cel mai simplu de privit ca o regalie personală a lui Donald Trump. Dar este funcțional și revelator în felul său.

În „lumea păcii prin forță”, absența acesteia din urmă trebuie compensată prin ofrande aduse celui puternic. Cel mai bine printr-un tribut bănesc direct, de unde și contribuția de ordinul miliardelor.

Dacă însă este prea scump, măcar, pentru moment, prin manifestări de loialitate entuziastă. La modul ideal, apartenența la Consiliu servește probabil drept scrisoare de protecție împotriva eventualelor pretenții ale președintelui său.

Un asemenea caracter al acestui forum face practic imposibilă participarea puterilor mari și independente. O structură în care drepturile participanților sunt din start limitate de voința, sau chiar de capriciile fondatorului, iar mecanismele clare de funcționare lipsesc, este incompatibilă cu ideea de suveranitate.

Și chiar dacă, în practică, ea nu va funcționa așa cum se proclamă, sensul simbolic al intrării în această companie nu poate fi pus la îndoială – recunoașterea supremației Casei Albe.

Administrația Trump conștientizează schimbările mondiale și caută modalități de a păstra sau chiar de a spori capacitățile și privilegiile americane. Celorlalți actori ai situației internaționale, pe care am ajuns să o numim lume multipolară, le revine misiunea de a face același lucru – dar pentru sine și în felul lor.

Dacă de la Washington se predică un egoism rațional cu o componentă de forță, de ce să nu ținem seamă de acest îndemn?