Lavrov: În ce măsură se poate avea încredere în Occident?

Din răspunsurile la întrebările adresate ministrului Afacerilor Externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, la al XI-lea Forum internațional științific și de expertiză „Lecturile Primakov” (Moscova, 24 iunie 2025; în imagine, stânga), publicate pe site-ul oficial al MAE rus.

Întrebare: – Cu toții am fost martorii faptului că Acordurile de la Minsk au fost doar un paravan. Ulterior deja, liderii occidentali au declarat că ele au fost doar un paravan pentru înarmarea Ucrainei. Am văzut cum Occidentul și-a declarat angajamentul față de negocierile cu Iranul privind soluționarea pașnică a problemei atomului și, în același timp, a fost luată decizia de a ataca inclusiv obiectivele nucleare iraniene.

Cum, în aceste condiții, vom purta și purtăm negocieri cu Occidentul, inclusiv cu SUA, când încrederea este pusă sub semnul întrebării? Cum putem obține un rezultat, pentru a nu ajunge, în final, ca de obicei, la „am fost înșelați”?

Serghei Lavrov: – Nu este prima dată în istorie când Occidentul se dovedește incapabil să ajungă la niște înțelegeri. Unul dintre cele mai elocvente exemple este pactul Molotov-Ribbentrop, când Hitler avea nevoie să se pregătească mai bine pentru războiul împotriva Uniunii Sovietice, ceea ce și făcea.

Acordurile de la Minsk, garantate și semnate inclusiv de Germania, au fost, de asemenea, folosite pentru a pregăti războiului împotriva Federației Ruse.

În ce măsură se poate avea încredere în Occident – consider că nici măcar formula fostului președinte american R. Reagan „ai încredere, dar verifică” nu este suficientă. Se poate verifica în diferite moduri. Se poate verifica prin încheierea unui acord privind mecanismele de verificare a respectării acordului. Se poate verifica prin intermediul serviciilor speciale, al serviciilor de informații politice și militare.

Serviciul de informații externe al Rusiei urmărește activ, după cum știți, acțiunile care aduc prejudicii directe Federației Ruse. Va trebui să ne gândim, noi avem nevoie de garanții de beton, consfințite în rezoluția Consiliului de Securitate al ONU. Deși, repet, Occidentul va rămâne. Aceste garanții ale Consiliului de Securitate au fost deja călcate în picioare de multe ori. <…>

Când li se spune că acest lucru este consemnat în rezoluția voastră, din nou aceeași mantră pe care o rosteau în perioada când noi ceream să se renunțe la extinderea NATO spre est, pentru că ei nu numai că au promis verbal, dar au și consemnat în documentele OSCE: de a nu-și întări securitatea în detrimentul securității altora, nicio organizație din spațiul euro-atlantic nu poate pretinde la dominație. Le-am prezentat toate acestea.

Ei au spus că este o obligație politică. Le-am spus că este semnat de președinți. Răspunsul a fost: ei și, garanțiile juridice de securitate pot fi obținute numai în cadrul Alianței Nord-Atlantice. În mod conștient, ei au creat din NATO un „magnet” și au stimulat cu forța dorința regimurilor – același regim Zelenski – de a nega totul, de a renunța la contactele cu toți, cu excepția Alianței Nord-Atlantice. <…>

În ceea ce privește situația din Iran, pe 22 iunie a avut loc o reuniune a Consiliului de Securitate al ONU, convocată de Rusia, China și Pakistan. Pe 23 iunie, a fost o reuniune de urgență a Consiliului de administrație al AIEA. Au ieșit la iveală lucruri amuzante.

Voi reaminti contextul. Cu câteva săptămâni în urmă, directorul general al AIEA, R. Grossi, a început să pregătească un raport cuprinzător privind situația din jurul programului nuclear iranian. În acest raport, ca întotdeauna, Secretariatul AIEA a putut descrie aceleași fapte în moduri diferite.

De exemplu, în 2015, când a fost adoptată rezoluția 2231 a Consiliului de Securitate al ONU, aceasta a aprobat Planul comun cuprinzător de acțiune pentru soluționarea completă și definitivă a situației din jurul programului nuclear iranian.

În 2019, D. Trump, în perioada primei sale „veniri”, s-a retras din Planul comun de acțiune cuprinzător. Amuzant este aici rolul „troicii” europene, care, alături de SUA, Rusia și China, a participat la elaborarea acestui plan. Este vorba despre Marea Britanie, Franța și Germania. Ei au regretat, dar nu au criticat SUA. Iar după ceva timp, au început să ceară Iranului un răspuns, de ce nu permite inspectorilor să efectueze inspecții suplimentare, vizite. Iranul a răspuns că face tot ceea ce prevede Tratatul de neproliferare și Acordul de garanții cu AIEA, la fel ca toți ceilalți – „nici mai puțin, nici mai mult”. Pentru că tot ceea ce era „peste” se încadra în acordul privind programul nuclear iranian în schimbul unor măsuri reciproce din partea Occidentului, în primul rând în contextul ridicării treptate a sancțiunilor.

Europenii au adoptat o poziție pur imperialist-neocolonialistă – nu urmați exemplul Statelor Unite – ei pot, dar voi nu puteți, voi trebuie să respectați totul. La sediul AIEA din Viena, înaintea recentei reuniuni la care a fost prezentat raportul directorului general R. Grossi, l-au „lucrat” intens pentru ca acesta să includă în documentul său formulări cât mai ambigue și negative. Ceea ce a și făcut. Preluând aceste formulări, această „troică” (la care s-au alăturat și americanii) a prezentat Consiliului de administrație o rezoluție prin care condamna faptul că Iranul nu respectă în totalitate ceea ce a fost distrus de Washington. Câteva zile mai târziu, Israelul a lansat atacurile. Aici se conturează un lanț logic. Europenii poartă o parte din vina pentru faptul că aceste atacuri au fost realizate.

Acum, domnul R. Grossi, care, în mare măsură, a dat „impulsul”, ar fi putut scrie un raport mai clar. Acum, el cere Iranului să asigure imediat accesul AIEA la instalațiile nucleare, pentru a se convinge unde se află materialul lor îmbogățit, pentru a vedea ce se întâmplă acolo: am lovit, nu am găsit nimic, ați ascuns ceva, arătați-ne unde. Există garanții că acest lucru „nu va scurge”? Eu nu le văd.

Occidentul influențează în mod serios secretariatele organizațiilor internaționale și, într-o anumită măsură, le-a „privatizat”, deoarece angajații occidentali ai secretariatelor structurilor internaționale, începând cu ONU, nu se ghidează după cerința imparțialității și interdicția de a primi instrucțiuni de la vreun guvern.