Dar chiar a fost un summit?

În ciuda ambițioaselor planuri de viitor anunțate la ultimul summit, senzația este că evenimentul în cauză este un marker al încheierii perioadei de mobilizare necondiționată a comunității euro-atlantice în jurul „amenințării ruse” și că foarte curând aliații se vor confrunta din nou cu întrebarea existențială: „Care este rostul nostru?”, estimează Iulia Melnikova, manager de program al RSMD (Consiliul pentru Afaceri Internaționale al Rusiei – n.r.) într-un articol publicat în revista Clubului de Dezbateri Valdai.

Iulia MELNIKOVA

Prin tradiție, summitul Alianței Nord-Atlantice este unul dintre ultimele evenimente ale sezonului politic de primăvară din Europa. La sfârșitul lunii iunie – începutul lui iulie, aliații își potrivesc ceasurile în funcție de rezultatele primei jumătăți a anului și înregistrează acorduri pentru viitor. Din 2022, summiturile NATO au fost bogate în noutăți: după o pauză de doisprezece ani, a fost actualizat conceptul strategic al Alianței, au fost convenite câteva pachete de ajutor destinat Ucrainei, a fost pusă la punct cooperarea cu aliații în regiunea Asia-Pacific. Demonstrativ este faptul că a 75-a reuniune aniversară a liderilor țărilor NATO, din 2024, desfășurată la Washington, a durat trei zile și s-a încheiat cu o declarație comună consistentă, cu un conținut predominant anti-rusesc, completată de un plan de susținere pe termen lung a Ucrainei.

În schimb, al 76-lea summit NATO, organizat la Haga, în patria noului Secretar general, Mark Rutte, a devenit, dimpotrivă, unul dintre cele mai laconice din istoria blocului după Războiul Rece: o singură zi de întâlniri și cinci puncte ale declarației finale, dintre care două și jumătate nu au, practic, încărcătură semantică. În mediul experților, aprecierile despre cele întâmplate au fost împărțite: cineva a spus că este un exemplu ilustrativ a faptului că poziția Alianței se reduce la interesele SUA, altcineva a catalogat summitul ca fiind absolut funcțional și, ca atare, productiv, în timp ce un al treilea a amintit despre anunțata „moarte a creierului” NATO.

În acest sens, apare întrebarea dacă actuala reuniune a Alianței Nord-Atlantice are o semnificație independentă și dacă este posibil ca, pe baza deciziilor luate în cadrul acesteia, să fie trase concluzii preliminare despre traiectoria NATO în următorii cinci ani. În ciuda ambițioaselor planuri de viitor anunțate la ultimul summit, senzația este că evenimentul în cauză este un marker al încheierii perioadei de mobilizare necondiționată a comunității euro-atlantice în jurul „amenințării ruse” și că foarte curând aliații se vor confrunta din nou cu întrebarea existențială: „Care este rostul nostru?”

Din punctul de vedere al acordurilor formale, summitul NATO din 2025 poate fi considerat cu adevărat istoric: declarația comună a consemnat decizia de creștere, până în 2035, a cheltuielilor pentru apărare la 5% din PIB, din care 3,5% vor fie folosite direct pentru menținerea capabilității de apărare, iar alte 1,5% – pentru investiții în infrastructura militară și industria de apărare. Aliații s-au angajat să raporteze anual îndeplinirea acestor indicatori, iar prima verificare complexă a fost stabilită pentru 2029. În același timp, caracterul vizibil concis al documentului final nu trebuie să inducă în eroare – el este completat de Planul actualizat de dezvoltare a industriei de apărare, adoptat de summit, care a înlocuit documentul din 2023, convenit la reuniunea la vârf de la Vilnius, și care a concretizat obiectivele în cadrul a trei direcții de perfecționare a industriei de apărare a Alianței.

Prima direcție – agregarea cererii la actualizarea capacităților de apărare – presupune stabilirea unei cooperări multilaterale în domeniul achizițiilor publice de arme, bazate pe revizuirea strategiilor naționale de dezvoltare a complexului militar-industrial. A doua direcție – dezvoltarea industriilor de apărare și creșterea capacităților de apărare – este construită pe evaluarea stării actuale a industriei de apărare a țărilor Alianței pe timp de război și pe timp de pace, pentru a o alinia la noii indicatori țintă și pentru a asigura siguranța lanțurilor de producție în NATO. Platforma pentru această activitate ar trebui să fie Comisia pentru producție industrială de apărare (Defence Industrial Production Board, DIPB), creată la sfârșitul anului 2023. O importanță deosebită pentru implementarea celei de-a treia direcții – standardizarea și creșterea complementarității complexului militar-industrial al țărilor NATO – o reprezintă coordonarea dezvoltării industriilor de apărare cu UE, precum și cu partenerii de dialog – Ucraina, Australia, Japonia, Noua Zeelandă și Republica Coreea.

Pe lângă programul principal au avut loc forumuri pentru reprezentanții industriei de apărare și ai societății civile. Activitatea acestora a presupus analiza Planului actualizat și a modalităților de atingere a noilor obiective. Pe prima platformă, oferită de Ministerul Apărării și de Ministerul Afacerilor Externe al Țărilor de Jos, împreună cu Confederația Industriei și a Patronatului, au fost dezbătute modalitățile de consolidare a capacităților defensive și ofensive de înaltă calitate ale NATO. În esență, recomandările formulate reiau prevederile documentului oficial și includ, printre altele, atragerea de investiții publice și private punctuale în complexul militar-industrial, încheierea de contracte pe termen lung pentru aprovizionare și producție, creșterea inovării și gradului de tehologizare a sistemelor militar-industriale, inclusiv a tehnologiilor cu dublă utilizare. Forumul Public al NATO a îndeplinit funcția de a explica publicului larg actuala politică a Alianței și de ajustare a planurilor de viitor, ținând cont în același timp de opiniile și propunerile diferitelor părți interesate prezentate pe cea de-a două platformă.

În plus, în programul summitului au intrat și o întâlnire a miniștrilor Apărării din țările Alianței, o sesiune a Consiliului Ucraina-NATO și întâlniri ale Secretarului general cu președintele Ucrainei și conducerea UE, liderii Franței, Germaniei, Italiei, Poloniei și Marii Britanii, precum și cu partenerii asiatici. Liderii țărilor Alianței au purtat, de asemenea, o serie de discuții bilaterale și multilaterale, inclusiv pe tema soluționării situației din Orientul Mijlociu. La nivel de discurs, mass-media a constatat o oarecare scădere a gradului de emoționalitate în privința Rusiei și a temei ucrainene ca atare. De exemplu, la conferința de presă finală, Rutte a declarat că NATO face acest lucru pentru a se proteja împotriva oricăror amenințări, fie că este vorba de Rusia, problema terorismului și a ciberterorismului, fie de concurența strategică ca atare.

Se pare că al 76-lea summit al Alianței reflectă dorința conducerii blocului de a evita exacerbarea divergențelor atât dintre aliații europeni, cât și dintre aceștia și Statele Unite, rutinează în același timp pregătirile pentru noua perioadă de cinci ani. Modestă, la o primă vedere, arhitectura întâlnirii este, în acest sens, destul de rațională și corespunde momentului. Apelarea la dimensiunea birocratică și economică a interdependenței, în regiunea euro-atlantică, permite conducerii NATO să rezolve cel puțin două probleme în condițiile de instabilitate.

În primul rând, persistența „amenințării ruse” permite NATO și Statelor Unite să încerce să folosească acest moment pentru a garanta stabilitate finanțării blocului pentru perioada de după încheierea conflictului din jurul Ucrainei. Încă din anii 1970, creșterea cheltuielilor pentru apărare de către aliații europeni a fost articulată de Washington în calitate de problemă centrală a Alianței. La summitul de la Riga din 2006, a fost stabilit un prag de 2% din PIB, din care 20% urmau să revină investițiilor în cele mai noi tehnologii și dezvoltări. Problema s-a agravat în timpul primului mandat al lui Donald Trump, deoarece doar cinci sau șase țări NATO au corespuns acestui obiectiv în a doua jumătate a anilor 2010. Chiar și la începutul anului 2025, opt aliați nu îndeplineau aceste cerințe. Ridicarea pragului la 5% din PIB până în 2035 și găsirea unor mecanisme economice pentru transpunerea în viață a acestor ambiții reprezintă o încercare de a „transborda” inerția conflictului actual în investiții pe termen lung pentru apărarea colectivă, chiar dacă obiectivul de 5% nu este efectiv atins.

În al doilea rând, nu mai puțin important pentru Statele Unite și NATO este să folosească creșterea disponibilității țărilor europene de a-și dezvolta propriile sisteme de apărare pentru a preveni, pe viitor, o discoordonare între SUA și Europa. Revenirea lui Trump la Casa Albă a creat o situație paradoxală: pe de o parte, UE caută să își consolideze capacitățile de apărare în cadrul cursului său de „autonomie strategică” în cazul unei noi crize din relațiile euro-atlantice; pe de altă parte, Bruxelles-ul nu este interesat să pună capăt sprijinului SUA pentru Ucraina, astfel încât dezvoltarea Politicii de Securitate și Apărare Colectivă (PSAC) a UE se poziționează, spre deosebire de anii 2010, ca o completare a NATO și nu ca o alternativă la aceasta. Nu întâmplător declarațiile liderilor europeni, inclusiv cele referitoare la conflictul din jurul Ucrainei, sunt acum mai dure decât cele ale ale americanilor. Astfel, într-un articol comun pentru Financial Times, cancelarul german Friedrich Merz și președintele francez Emmanuel Macron au asigurat sprijinul pentru unitatea transatlantică tocmai ca bază pentru descurajarea Rusiei. Separat, Merz a condamnat acțiunile Rusiei în Ucraina, anunțând „noua determinare” a Germaniei de a consolida capacitățile naționale de apărare.

O astfel de retorică din partea țărilor europene dezvoltă prevederile atât ale Busolei Strategice a UE, adoptată în 2022, cât și ale noilor programe ale UE de consolidare a capacităților de apărare: planul ”Readiness 2030”, ce presupune alocarea a 800 de miliarde de euro din bugetul UE pentru nevoile industriei de apărare, Programul Industriei Europene de Apărare (European Defence Industry Programme, EDIP) și programul de creditare a industriei de apărare ”Acțiune de Securitate pentru Europa” (Security Action for Europe, SAFE) cu un buget de 150 de miliarde de euro. Toate aceste planuri subliniază dezvoltarea capacităților de apărare ale UE ca pilon european al NATO. În a doua jumătate a anului 2025, președinția Consiliului UE va fi preluată de Danemarca, țară care nu numai că susține inițiativele paneuropene de apărare, dar oferă și un constant sprijin individual Ucrainei. În special, în marja summitului NATO, premierul danez, Mete Frederiksen, și liderul ucrainean Volodimir Zelenski au analizat posibilitatea de a produce în comun arme pe teritoriul regatului – un pas fără precedent pentru ambele părți ale înțelegerii. În consecință, pentru Alianța Nord-Atlantică, ca organizație multilaterală și, în esență, ca structură birocratică, chiar și cu un puternic impuls politico-ideologic, cea mai importantă misiune este astăzi de a transpune actuala stare de spirit a aliaților în investiții mai mari în apărarea comună, în cazul unei schimbări a situației strategice în viitor.

În același timp, tocmai contextul strategic din viitor este cea mai interesantă variabilă pentru prezicerea activităților ulterioare ale NATO. Întrucât prima revizuire a cheltuielilor de apărare ale aliaților, în conformitate cu noile obiective, este programată pentru 2029, se poate trage concluzia că Alianța pornește de la faptul că va fi și pe mai departe necesară îmbunătățirea pregătirii militare, în principal pentru a contracara „amenințarea rusă”. În cazul în care conflictul din jurul Ucrainei nu va fi depășit sau va fi înghețat, va fi mai simplu să susții ritmurile de majorare a cheltuielilor militare. Cu toate acestea, identitatea NATO ca bloc regional cu o structură militară pozițională, recreată în jurul descurajării Rusiei, nu poate fi viabilă în alte condiții. Dacă Alianța se confruntă cu provocări de altă natură, vor fi necesare alte argumente pentru a legitima acțiunile comune.

În același timp, începute la sfârșitul anilor 1990 căutările unui model alternativ de coexistență și funcționare a blocului a scos la iveală faptul că unirea aliaților în jurul unor obiective mult mai ample decât descurajarea celui mai apropiat vecin este posibilă doar într-o anumită măsură: operațiunile din Balcani au fost susținute de majoritatea aliaților, la fel ca și cele din Afganistan, în Irak însă au fost mai puțini entuziaști ai intervenției, dar și mai puțini în Libia și Siria. Încă de la începutul anilor 2020, China a fost creionată ca altă provocare pe termen lung pentru NATO, pentru contracararea căreia se mizează, fără îndoială, pe menținerea rețelei de aliați ai NATO în regiunea Asia-Pacific. În circumstanțele actuale, provocarea chineză a trecut în plan secund, însă nu este deloc garantată disponibilitatea țărilor europene de a menține un nivel ridicat al cheltuielilor militare și de a restructura mecanismele militare în cadrul blocului pentru a descuraja China. Chiar și acum, în marja summitului, s-a ajuns la un acord cu Spania că va fi exclusă din reglementările NATO și va încerca să mențină cheltuielile de apărare la 2 % din PIB. Pe măsură ce amenințarea imediată se estompează, ar putea exista tot mai multe astfel de precedente.

Astfel, modestul summit NATO din 2025 nu demonstrează o adâncire a tendințelor de criză în cadrul alianței, ci reflectă dorința conducerii instituției de a utiliza efectul provocărilor externe continue și al schimbărilor din dinamica internă a NATO după revenirea lui Trump la Casa Albă pentru a menține inerția instituțională în bloc. Din acest motiv, toate accentele politice din ultima vreme – „amenințarea rusă”, sprijinul pentru Ucraina și coordonarea cu aliații din Asia – continuă să fie prezente în discursul general, dar, pentru o perioadă, devin un fundal pentru consolidarea instrumentelor funcționale de menținere a comunității – creșterea eforturilor de standardizare, stabilirea reglementărilor și mecanismelor de monitorizare a implementării acestora. Pe termen scurt, aceste acțiuni vor contribui la menținerea coeziunii țărilor NATO în jurul „amenințării rusești” și pot crea o bază pentru acțiuni comune ulterioare. Cu toate acestea, dacă situația strategică se schimbă, eficacitatea lor va scădea, deoarece va fi mult mai dificil de justificat descurajarea, de exemplu, a Chinei ca o provocare comună.