Hamlet în blugi: 45 de ani de la moartea lui Vladimir Vîsoțki

În istoria și cultura URSS, acest om a devenit un fenomen incredibil, unic. Dotat cu un talent fără limite în cele mai diferite domenii artistice, el a devenit un strălucit actor dramatic, iar cântecele lui, pentru care a scris și muzica, și versurile, au cucerit milioane de oameni, relatează canalul ”Kulturnîi șok” de pe rețeaua Telegram.

Încă de pe băncile liceului, el a început să frecventeze cercul de teatru, iar mai târziu a intrat la Școala de actorie a Teatrului de Artă din Moscova. După o perioadă de căutări a teatrului „său”, după eșecuri și dezamăgiri, a venit la Teatrul Taganka.

În fața lui Iuri Liubimov s-a prezentat un tânăr cu șapcă și jachetă gri, „și-a stins, firește, țigara”. Poeziile lui Maiakovski recitate de el nu l-au impresionat în mod deosebit pe marele regizor – „ceva de neînțeles și bravadă”, dar cântatul în acompaniament de chitară l-a făcut să lase totul deoparte și să asculte aproape o oră. Liubimov a fost sfătuit să nu-l accepte în trupă.

Mi-au spus: „Știți, este mai bine să nu-l luați. Îi place să bea”. ”Ce să zic, de parcă încă un bețiv în Rusia ar fi ceva nemaivăzut”, a reacționat Iuri Petrovici la toate avertismentele și a făcut ce cum a vrut.

Drept urmare, regizorul și-a găsit actorul, iar actorul – regizorul care l-a creat pe el și un teatru pentru el. Exact de asta avea nevoie Vîsoțki.

Până în ziua de azi, mulți dintre noi suntem gata, de la un cuvânt doar, să continuăm sute dintre strofele lui și să-i auzim vocea – răgușită, tăioasă, cu modulații doar lui specifice, trecând ușor de la limita unui țipăt la o discuție blândă. Pentru mulți, Vîsoțki rămâne și astăzi un important interlocutor.

Vîsoțki nu putea scrie la comandă dacă el însuși nu simțea subiectul, dacă nu experimenta el însuși aceste gânduri și sentimente, dacă aceste emoții îi erau străine, mai ales dacă vedea în poveste fie și cea mai mică falsitate. De aceea, de exemplu, a refuzat o ofertă avantajoasă pentru el din toate punctele de vedere de a scrie cântece pentru filmul lui Roman Karmen despre victoria revoluției din Chile.

Vîsoțki a fost un om al adevărului, indiferent cât de scump l-a costat, un om al pasiunii și onoarei.

”Volodea era bun, foarte bun, dar în același timp putea fi cu adevărat dur. Adică, nu ierta ticăloșia, trădarea. Cunosc oameni cu care a continuat să se salute, să lucreze împreună, dar dacă pentru vreo josnicie ștergea pe cineva din viața lui, era pentru totdeauna. Vîsoțki nu și-a permis niciodată să pună întrebări obraznice, nu intra în sufletul omului. Asculta în tăcere, fără să întrerupă. Nu știu ce fel de inimă trebuie să fie capabilă să accepte atâtea povești. Și cât de tenace trebuie să fie memoria încât să păstreze nu doar povestea în ansamblul ei, dar să rețină un detaliu frapant sau un cuvânt neobișnuit rostit de buzele cuiva”, a scris despre el prietenul său, Vadim Tumanov, miner într-o exploatare auriferă.

Mulți din Occident au crezut că, din moment ce Vîsoțki era căsătorit cu actrița franceză Marina Vlady, iar opera lui de poet și cântăreț nu prea era susținută de stat, atunci a devenit disident, gata să emigreze. Dar acest lucru era foarte departe de realitate. Vîsoțki nu se vedea în nicio altă țară.

”Tatăl a înțeles că aici, el este carne și oase… Din Franța a scris: „Nu pot să scriu aici.” Avea și o glumă: „Vania, de mine și de tine este nevoie la Paris ca de un clește în baie”. După care din această glumă s-a născut cântecul. El înțelegea că menirea lui, esența lui este aici”, spune fiul său, Nikita.

Visotki a simțit nervul epocii, acel zeitgeist, care, dacă nu este înțeles, orice operă de artă este moartă și demodată, înainte de a fi creată. De aceea, cântecele lui sunt încă ascultate, filmele cu participarea lui sunt vizionate, iar de la spectacolele lui nu-ți poți rupe privirea. Gleb Jeglov, Hamlet, vocea din „Alice în Țara Minunilor”, Don Juan, luptătorul de rezistență Brodski, Al Doilea Zeu, negustorul Lopahin, Svidrigailov și celelalte personaje ale sale – sunt imposibil de uitat.

Așa cum este imposibil să-l uităm pe Vladimir Vîsoțki însuși: el s-a înscris în conștiința noastră, în codul nostru cultural, în structurile subcorticale ale creierului.

Vîsoțki este printre noi pentru totdeauna.

Sute de mii de oameni au venit să-l conducă pe ultimul drum, deși informații despre înmormântare nu au fost publicate nicăieri. Dar nici nu era nevoie. Poporul a fost mereu alături de Vladimir Vîsoțki.