Foto: globalaffairs.ru
Mark TKACIUK, istoric (Chișinău)
Alegerile în Europa de Est reprezintă întotdeauna o intrigă. Toți se tem de naționalismul est-european de tip nou. Cu ce, spre exemplu, se distinge cazul românesc față de cel polonez, ceh și slovac? Ce au in comun? Cu privire la reevaluarea trecutului și înfricoșării în fața viitorului i-a relatat lui Feodor Lukianov Mark Tkaciuk, în interviul pentru emisiunea „Reportaj international” (postul TV Rossia 1”) și publicat în revista ”Russia in Global Affairs”.
Feodor Lukianov: – În ce constă fenomenul naționalismului est-european de tip nou? Este el îndreptat cu precădere împotriva Bruxelles-ului și a eurocrației sau este, deasemenea, poziționat în mod clasic împotriva vecinilor?
Mark Tkaciuk: – Cred că, acest nou naționalism este totuși diferit. Însă acest naționalism de tip nou reprezintă un fenomen destul de universal propriu ultimului cincinal. Și totuși, fitilul care l-a incendiat, a fost COVID-19. Bineînțeles că putem găsi o mulțime dintre cele mai variate și originale cauze ale noii popularități a naționalismului în țările Uniunii Europene. Este, de înțeles, și un protest împotriva pierderii originalității, jignirea identității, căderea bruscă într-o sărăcie neobișnuită, în comparație cu deceniul precedent, criza migranților… Dar toate aceste sentimente s-au acutizat în mod deosebit in perioada pandemică și în aceea de postcovid, când deodată în anumite părți ale Europei, și anume în care părți este interesant de văzut, s-a manifestat nu numai printr-o renaștere a vechiului și bunului naționalism, ci prin apariția a unui altul, de tip nou, tânăr, agresiv, de extremă dreaptă, atunci când a căpătat o formă protestatară.
Prin aceasta calitate protestatară și populistă a sa, acest naționalism de tip nou a ocupat pe neașteptate locul, care timp de decenii era considerat a fi teritoriul politicienilor de stânga. Deși și în acest caz este demn de discutat, privind la hartă. Căci lucrurile au evoluat astfel de departe nu peste tot. Ceea ce este deosebit de interesant.
Astăzi, luând exemplu de la colegii noștri americani, se obișnuiește a fi numiți de stânga liberalii. Tot ce se află mai la stânga de conservatori sunt acum pur și simplu „de stânga”. Ei trebuie să plătească pentru toate. Nu numai pentru Barack Obama, USAID, 76 de genuri și pentru tot mainstream-ul liberal de decenii, dar și pentru Iosif Stalin, Karl Marx, comunismul sovietic, postmarxism-ul etc. În câteva luni după cea de-a doua victorie a lui Donald Trump, a te recomanda drept politician de stânga în unele țări europene, a devenit sinonim cu coming out-ul. Pentru un larg auditoriu opțiunea de stanga reprezintă o înjurătură murdară.
Însă acestea se petrec de departe nu peste tot. Propriu zis, în Europa de Vest, în pofida răbufnirii naționalismului de extremă dreapta, partidele de stânga, mișcările de sindicat nu reprezintă personaje politice paria. Ele sunt încă printre favoriți.
Dacă este vorba însă despre Europa Centrală și de Est, aici naționalismul protestatar, de dreapta, în cele mai strălucitoare forme ale sale, se face văzut de-a lungul fostelor granițe ale tratatului de la Varșovia. La modul cel mai propriu. Luând ca exemplu „Alternativa pentru Germania”, contrastează vârful popularității sale între granițele fostei RDG.
Este evident că anume acolo, unde a existat o oarece moștenire sovietico-socialistă, populismul capătă forme de extremă dreapta. Aici, de la început nu este acceptat orice discurs tradițional de stânga, cu privire la dreptate, egalitate, frăție, libertate socială. Toate aceste categorii demult nu mai ridică tensiunea, nu stârnesc emoții. Aici, aceste cuvinte, spre deosebire de Franța, Italia, Spania, Germania de Vest, se referă la categoria vechii agitații de propagandă fără chef, marcă a limbajului de lemn, și nu a unei acuități de tip populist. Tocmai de aceea, în toate țările Europei de Est, naționalismul de tip nou reprezintă nu numai o reacție la provocările curente, ci și căutarea unor alternative de protest la relativ recenta moștenire socialistă proprie.
Nu este întotdeauna neapărat și fără echivoc așa. La exemplul aceleiași Românii vedem că totul este mult mai complicat.
Feodor Lukianov: – Cum anume?
Mark Tkaciuk: – Politologii numesc deja demult cele prezentate drept resentimente, simțul răzbunării istorice, dureri fantomă, pierderea fostei grandori, jignirea vanității naționale. Acesta este un sentiment complex și cuprinzător. În cazul României, manifestarea sa abundă în colorit. Aici, de mult timp dă în clocot un grog, pregătit din ingrediente total diferite, de neîmpăcat și incompatibile între ele.
O parte indispensabilă a oricărui program naționalist o constituie prezența unor strămoși măreți. În Romania aceștia sunt reprezentați printr-o pereche paradoxală: pe de o parte, măreții daci care își apără țara de romani, și pe de altă parte, măreții romani, care au înrobit Dacia. Glorificarea perioadei medievale este, deasemenea, destul de controversată. Ortodoxia și latinitatea lingvistică, cultura cărturărească chirilică și construirea propriei identități in jurul numelui de roman, războaiele periodice între Valahia și Moldova, piruetele reciproce în jurul ocupanților și eliberatorilor de rând, prezenți în chipul Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus.
Mai departe devine și mai interesant. Proiectul de stat românesc a fost de la început destul de liberal, ba chiar se poate spune, revoluționar și progresist. Într-o mare măsură, el este rodul unui cu totul alt tip de naționalism, naționalismul epocii moderne, romantic și iluminat, care a dospit pe drojdia revoluției din 1848.
Unionismul, privit ca unirea tuturor românilor, reprezintă esența acestui revoluționar proiect de stat , unind în ultimă instanță în granițele sale Valahia, Transilvania și Moldova. Dar punerea în practică a acestei intenții a dezvăluit imediat natura sa tristă și ambiguă. Ca, de altfel, natura contradictorie a tuturor bazelor ideologice viitoare ale proiectului românesc. Alter ego-ul acestui proiect a fost și rămâne destul de xenofob. El aducea pretenții asupra unor teritorii și îi excludea din aceste teritorii pe locuitorii săi maghiari, bulgari, ucraineni sau rusini, cum erau numiți pe atunci, și țigani sau rromi.
Pe de o parte este prezentă o peliculă subțire civilizaționalo-liberală , ce a fost întotdeauna caracteristică pentru România, care pune cu râvnă întrebări direcționate către Apusul european iluminat, și pe de cealaltă parte, această toată fiertură a unionismului îmbinată complex, care pretinde ca un prădător totul in jurul său și nu dorește să se smerească cu varietatea, care este proprie în mod necondiționat României și întregii regiuni.
Aceste caracteristici au fost moștenite fără excepție de către generații întregi de intelectuali români. Printre aceștia, cu greu poți găsi gânditori de stânga. Și dimpotrivă, păcatele legionarilor și alte distracții fasciste reprezintă ceva scuzabil, fiind un mizilic obligatoriu în biografiile geniilor locale. Aici ies la iveală numele atât a lui Mircea Eliade cât și a lui Octavian Goga. Spre deosebire de Eliade, Octavian Goga se arăta în mod public și deschis ca fiind mândru de numele de fascist, a editat un ziar cu zvastica pe prima coloană, în calitate de prim-ministru a devenit „faimos” printr-un cod de legi antisemite și pentru retragerea cetățeniei române unor evrei. Dar aceste „mărunțișuri” nu l-au împiedicat pe Octavian Goga să rămână până astăzi în panteonul geniilor românești „legale”. El este cinstit drept un mare poet, sunt deschise muzeele sale, există străzi care îi poartă numele, în memoria sa au fost ridicate statui.
Romania a fost și rămas întotdeauna o țară profund de dreapta, xenofobă, conservativă. Și pe timpul comunistului Nicolae Ceaușescu românismul și unionismul nu au cedat nicio clipă diferitor” internaționalisme și solidarități internaționale”. Comunismul lui Ceaușescu era deosebit de specific. Șovinist în raport cu maghiarii din Transilvania și expansionist , cu pretenții teritoriale față de Republica Sovietică Moldovenească. Este cunoscută polemica plină de colorit între Ceaușescu și Brejnev cu privire la Moldova de atunci.
Romania post-socialistă, ca membru NATO și a UE, s-a străduit să depășească acest balast primordial, ctonic. Spre exemplu, pentru tentativa de glorificare a aliatului lui Hitler și a criminalului de război Ion Antonescu, în România contemporană poți face ani buni de închisoare. Tot așa și pentru încercările de a reabilita fascismul. Vă amintesc că pe conștiința lui Antonescu sunt nu mai puțin de 300.000 de evrei exterminați în așa numita Transnistria, „Pridenestrovie” de astăzi, aflată (în timpul celui de-al doilea război mondial, n.r.) sub controlul României.
Cu toate acestea, în adâncurile societății române se forma varianta proprie, neoficială a trecutului românesc. Aici ambele personaje, atât Ceaușescu, cât și Antonescu au ajuns în egală măsură a fi victime ale unei istorii nedrepte. Victimizarea lui Ceaușescu împușcat și victimizarea lui Antonescu împușcat nu sunt fapte contradictorii una față de cealaltă, nu intră în conflict una cu cealaltă în conștiința de masă. Atât unul, cât și celălalt personaj simbolizează măreția pierdută.
Aceeași măreție, care lipsește atât de mult României moderne în fața privirii de mentor a administrației bruxeleze.
Dar moștenirea aceluiași Antonescu a devenit nu numai un element al contraculturii populare de masă. Ideile sale rămân a fi parte a discursului român oficial. Spre exemplu, cu privire la ocupația sovietică a Basarabiei la 28 iunie 1940.
Aici ar fi de dorit să fie amintite următoarele. In 1940 , când în conformitate cu anumite paragrafe ale ultimatumului lui Molotov și ale anteriorului Pact Molotov – Ribbentrop, Basarabia a trecut în componența Uniunii Sovietice, conducerea română nu a numit acest fapt drept ocupație din anumite cauze. Inclusiv aceea că acest teritoriu nu a fost niciodată recunoscut de către Uniunea Sovietică că făcând parte din România.
Conducerea României, fie și datorită presiunii evidente a URSS, a cedat Moscovei. Prin hotărârea Consiliului de Coroană. Nu a fost aici nicio împotrivire armată. Când Armata Roșie a trecut Nistrul, armata română a colaborat la realizarea pontoanelor de trecere, totul petrecându-se destul de pașnic.
Aceasta a fost numită ocupație, în condițiile când în Romania a avut loc o lovitură de stat și la putere a venit Ion Antonescu. Atunci era vorba și despre Transilvania (de Nord), care trecuse mai înainte la Ungaria și despre Dobrogea (de Sud, Cadrilaterul, n.r.), care a trecut la Bulgaria. Lovitura asupra amorului propriu național a fost una enormă. În curând Antonescu împreună cu Hitler au început să întoarcă unele dintre aceste teritorii înapoi. În particular, Basarabia și Bucovina (de Nord, n.r.).
Iar acest rând de pretenții față de Republica Moldova și Ucraina contemporane rămâne ca un consens tacit în România. Între elită și popor, între populiștii de extremă dreapta și liberalii pro-bruxellezi. De fapt, ultimii nu se deosebesc prin ceva anume de cei asemeni lor de prin celelalte țări ale UE. Sunt cu toții suficient de asemănători. Peste tot și oriunde. Această similaritate se definește prin absența unei empatii sociale, prin incapacitatea și lipsa dorinței de a-și asculta propriul popor, de a-l vedea nu în chipul în care îl creează în mass-media, ci așa cum este acesta în realitate, de a-i vedea nevoile, sărăcia, de a încerca într-un oarecare fel să găsească la propriu o rezolvare, iar nu să pălăvrăgească pe tema unor probleme acute. În situația în care apar periodic crize social-economice, toată bălmăjeala lor liberală și „bla-bla”-ul cu privire la reformele structurale și climatul investițională, produc o repulsie întemeiată și generală. Și aici, în fața unor conducători cinici, în calitate de analgezic social vine același resentiment.
Pe fondul covid-ului, Romania a fost, cum se spune, „luată de val”. Romania este o țară foarte neomogenă: sunt zone industrializate, ca marele București, Transilvania, sunt și zone destul de înapoiate. Neîncrederea față de propria conducere a coincis cu un val mare de neîncredere față de civilizația occidentală în general, față de progres și în societate s-au trezit toate instinctele patriarhal-arhaice.
Spre exemplu, întorcându-ne la alegerile deja trecute, avea loc pe acolo o polemică serioasă cu privire la faptul că Pământul ar fi plat. Când reprezentantul partidului radical de dreapta, George Simion, care a și pierdut până la urmă alegerile, a propus să fie încredințată această temă problematică cum reiese din dispute (cu privire la forma Pământului, n.r.), unor oameni de știință, o mare parte din auditoriul său l-a părăsit.
Într-un chip foarte curios, tot acest ultranaționalism contemporan este argumentat cu rusofobie. Risc să presupun că dacă vom îndepărta situația creată în Ucraina contemporană, a tot ce se petrece acolo și, în general, vom elimina însăși Rusia cu istoria sa contemporană, aceasta nu va schimba nimic. Rusia va fi oricum prezentă și vinovată pentru toate, indiferent despre ce Rusie este vorba, cea imperială, sovietică sau contemporană.
Rusia are agenda sa externă, și aceasta este în contradicție cu interesele acelui stat, pe care îl reprezint.
In acele forme și ipostasuri exotice în care, chipurile, este descoperita „mâna Moscovei”, ne lovim de fake-news primitive. Dar acestea sunt fake-news -uri care nu se cuvine a fi puse la îndoială.
In decembrie 2024, Curtea Constituțională a României a anulat alegerile prezidențiale, în care în primul tur câștigase un alt candidat de extremă dreapta, tot un susținător al mareșalului Antonescu, a lui Ceaușescu, dușmanul Bruxelles-ului și care suspină după trecutul măreț al României din timpul paleoliticului – Călin Georgescu. El a fost îndepărtat, chipurile, din cauza unor interferențe ruse în campania din mass-media. In pofida faptului că s-a dovedit rapid că Moscova nu avea nicio legătură cu Călin Georgescu, artefactul „Georgescu – mâna Moscovei” s-a menținut și s-a întărit. Eticheta „mâinii Moscovei” a fost lipită rapid și lui George Simion, șeful „Alianței pentru Uniunea Românilor”, care a candidat și în a doua etapă a alegerilor. Împotriva acestuia s-a dus deasemenea luptă, fiind anunțat și el „mâna Moscovei”. Toată intriga alegerilor române a fost bazată pe dilema: noi trebuie să rămânem în UE sau din cauza omului rușilor vom ajunge să ne găsim în izolare.
Prisma moldavă, prin care se vad alegerile din Romania, este unică în felul său. Spre exemplu, mica Moldovă s-a amestecat în mod activ în alegerile românești. În Republica Moldova, sunt un număr semnificativ de cetățeni români. Majoritatea dintre ei sunt cetățeni români pentru ușurarea unor obiective logistice, deplasarea prin Europa. Pașaportul moldav are, de asemena, multe avantaje, incluzând regimul fără vize, dar pașaportul românesc permite să înveți, lucrezi etc. Se acordă foarte ușor. Conducerea moldavă a participat în mod oficial l-a alegeri: atât președintele Maia Sandu, cât și ministrul afacerilor externe și întreg partidul de la putere l-au „susținut” activ pe Nicușor Dan, oponentul lui George Simion.
Ei l-au numit adesea pe Simion fascist. Aceasta este pe deoparte o problemă de gust, pe de-o altă parte – una necondiționată. Posibil, ar putea fi numit așa, dar aceasta este o întrebare adresată forurilor legislative românești, cum a ajuns să candideze la președinție. Pe de altă parte, însuși partidul la putere (PAS, n.r.) din Moldova este un susținător activ al lui Ion Antonescu.
Spre exemplu, acum în Republica Moldova ia proporții în mod activ scandalul legat de numele mareșalului Antonescu. Partidul la putere introduce în școli un manual de istorie pentru clasa a 12-a, absolut xenofob, în care este reabilitat în fapt Ion Antonescu. In acest manual se trasează o linie destul de provocatoare cu privire la faptul că întreaga moștenire multiculturală și plurietnică a Basarabiei și prezența aici a mai multor etnii, este interpretată ca urmarea politicii de colonizare a Uniunii Sovietice. Rusia Sovietică ar fi trimis aici alcoolici, paraziti, nemernici, care nu au făcut altceva decât să facă zile amare populației băștinașe și titulare. Opoziția atacă aceste noutăți introduse de puterea pro-europeană de la Chișinău, activiștii pentru apărarea drepturilor omului și comunitatea evreiască au dat în judecată guvernul moldav, care îl reabilitează pe Antonescu. Și în același timp, însuși guvernul moldav și partidul la putere au dus o campanie împotriva lui George Simion, acuzându-l de fascism și pomenind de simpatiile sale publice la adresa aceluiași Antonescu.
Atât întreaga elită politică din România și formele sale insulare, cât și puterea din Moldova de astăzi, care sunt și români potrivit cetățeniei in multe cazuri, participând în mod public la alegerile din tara vecină, au ajuns la consensul că Republica Moldova trebuie să facă parte din România. Ei sunt cu toții unioniști. Iar Nicușor Dan încă înainte de alegeri, pe semne pentru a influența susținătorii marii uniri sub conducerea lui George Simion, a afirmat public că „nu sunt cu nimic mai prejos decât Simion și deasemenea sunt pentru unirea Românilor și întoarcerea Basarabiei la Romania, dar fiind realist, înțeleg că aceasta nu poate fi realizată mâine, așa cum cere Simion”.
Feodor Lukianov: – Ați afirmat că există diferențe între cazul românesc și cele polonez, ceh și slovac. Ce se petrece acolo? In Ungaria Viktor Orban este deosebit, dar restul țărilor susțin aceeași linie. Prin ce se deosebește în unele locuri sau ce are in comun?
Mark Tkaciuk: – Ceea ce au în comun poate fi exprimat prin următoarea concluzie: supralicitarea trecutului și spaima față de viitor. Sunt tipuri diferite de frici, frica unei părți a elitei este una, iar frica societății este de altă. Când nicio parte a elitei politice, nici liberalii, nici cei de centru, nici pro-bruxelezii, nici pro-rușii, nu pot oferi un chip al viitorului, pe baza căruia oamenii pot fi integrați și uniți, atunci chipul consolidării devine un oarece secol de aur din trecut. Mai departe este o problemă de gust, unde și care „secol de aur”. Pentru români, secol de aur a devenit tot trecutul de la Marcus Ulpius Traianus până la Stefan cel Mare și Mihai Viteazul până la Antonescu și Ceaușescu. În alte țări ale fostului „lagăr socialist” „trecutul măreț” este construit mai clar. Cel puțin, în resentimentele lor, chipurile fasciștilor și ale comuniștilor nu împodobesc iconostase comune.
Această particularitate specifică a României și aceste alegeri românești sui-generis au influențat în mod serios situația electorală moldavă. Moldovenii de stânga, influențați de aura anti-sistem, în care era învăluit chipul lui Simion și al partidului său, s-au grăbit în mod suicidar să îl sprijine în discursurile lor: el este suveranist și noi suntem suveraniști, deci nu ne vom scoate ochii. Nu am văzut nicio mărturie evidentă a faptului că Rusia ar sprijini candidatul român anti-sistem, dar politicienii pro-ruși din Moldova au creat această impresie. Dar plăsmuind această variantă, au scindat mișcarea de opoziție de stânga. Politicieni mai consecvenți și mai principiali le reproșau acestor activiști de stânga: „Ori George Simion, ori flacăra eternă (la monumentul soldatului necunoscut, n.t.) de 9 Mai”; „Ori George Simion, ori lupta împotriva glorificării lui Antonescu”.
Am impresia că o caracteristică comună a tuturor mișcărilor de extremă dreapta, având ca scop încercarea reînvierii apelului către trecutul măreț, (teoria, n.r.) Pământului plat, neîncrederea față de progres, ținta opoziției fiind oficialitățile din Bruxelles, este centrată pe faptul că toate aceste tipuri de mișcări nu pot exista de sine stătător. Ele au nevoie de un partener și de un oarecare dușman istoric extern.
In cazul Poloniei , dușmanul istoric este prezent în permanență și în acest rol nu sunt întotdeauna numai rușii sau nemții, dar și ucrainenii.
În mediul analitic rus se vorbește mai puțin despre aceasta, dar ucrainofobia este astăzi în Polonia un mainstream. Ei privesc Ucraina că pe un partener mai mic în cadrul unor anumite lupte geopolitice, dar îi refuză tot ceea ce ar putea să o facă să se mândrească. Ei își amintesc despre faptul, unde era Kievul până la mijlocul secolului al XVII-lea.
Pentru România și Ungaria aceasta este deasemenea o istorie destul de încordată. Acolo există date importante, care se serbează în mod oficial în România ca țară membră a UE, țară membră a NATO, înfrângerea ungurilor ici, înfrângerea ungurilor colo. Acestea sunt date foarte importante pentru consolidarea națională.
Feodor Lukianov: – În Romania există pe față revanșiști în planul teritoriului. În Polonia nu se vorbește în mod deschis despre aceasta. Presupunând situația că aceste forțe vor avea mai multă putere în diferite țări, ne putem închipui situația unor modificări reale ale granițelor din Europa de Est?
Mark Tkaciuk: – Cred că în situația actuală orice este posibil. Aceasta nu vizează numai conflictul din Ucraina. Este o slăbire foarte serioasă a elitelor țărilor de la periferia UE. Ceea ce părea imposibil acum câțiva ani, apare astăzi prin altă prizmă. Sunt fundături ale unei serioase crize economice, din care în mod evident nu se mai poate ieși. Este într-adevăr o criză a genului. Spre exemplu genul euro-integrării este în criză și, deasemenea, pentru el nu există alternative.
Vorbind despre populiști, în ce măsură ei acționează personal cu adevărat? Susținătorii moldavi ai lui George Simion, care in același timp se opun Maiei Sandu și sprijină Moscova, spun: „El nu are de gând să se unească, el nu pretinde Basarabia, el vorbește așa, doar pentru a-și consolida electoratul. Nu, el nu are de gând să iasă din UE, aceasta este pur și simplu o figură de stil”. Nimeni nu știe precis.
Este evident că intrăm cu adevărat în zona improvizațiilor geo-politice.
Inerția fostelor mișcări politice se stinge și iau naștere procese cu totul noi. Astăzi, cinstit vorbind, putem doar să ghicim ce va fi mai departe.
Fac parte dintre aceia care consideră că proiectul unirii Republicii Moldova cu România nu este foarte realizabil, dar dispariția Moldovei și transformarea teritoriului țării într-un câmp de conflicte locale și confruntări geopolitice este posibilă.
În anii ‘1990 apăruse termenul de „albanizare”, atunci când țara se împarte într-o mulțime de regiuni, care sunt controlate de diferite grupuri criminale de tip militarist. Ar fi posibil, dar acestea sunt doar versiuni. Înmulțirea scenariilor este practic fără de sfârșit. Prezenta situație cere astăzi atât din partea politologilor, cât și a politicienilor o oarecare atenție și luciditate într-o măsură mult mai mare. Noi pășim cu toții printr-un câmp minat.
Fiodor LUKIANOV, redactor-șef al revistei Rusia în politica globală, director științific al Clubului Internațional de…
Ungaria a depus la Curtea de Justiție a Uniunii Europene o plângere împotriva interdicției privind…
Motivul îl reprezintă temperaturile scăzute și reducerea livrărilor de GNL din SUA, relatează publicația Lomovka…
Politologul Serghei Markov consideră că Rusiei i s-a pregătit o capcană. Într-o postare pe pagina…
Kremlinul insistă că, între președinții Federației Ruse și Ucrainei, Vladimir Putin și Volodimir Zelenski, contactele…
Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a susținut, recent, o conferință de presă, în…
This website uses cookies.
View Comments
Alegerile din Europa de Est sunt coordonate și supravegheate de Bruxelles. Cam toată Europa a intrat sub conducerea UE. Despre ce măreție s-ar putea vorbi în România? O colonie nu poate fi măreață. Poate fi doar slugarnică. Cei care se amăgesc crezând că ,,mămăliga românească" va exploda într-o zi, ar fi bine să se trezească la realitate și să constate că mămăliga e doar un terci moale care face doar bulbuci. Atât. Revanșismul teritorial în cazul României este doar la nivel de propagandă electorală. Noi nu suntem în stare să ne administrăm ceea ce avem, cum să mai dorim și alte teritorii? Franța ne administreză chiar și râurile și apa de ploaie! Dar cred că situația din Republica Moldova este mult mai rea decât la noi. Recent, Maia Sandu a vizitat Marea Britanie unde s-a întânit cu Stermer și regele Charles al III-lea. Pe agenda ei a figurat și tarifele mai bune pentru prunele moldovenești. De, pruna moldovenească o fi mai dulce pentru englezi... Dar să ai ca pretext prunele, merele, strugurii și vinul pentru jocurile strategice importante ale Occidentului, este de râsul curcilor! Cine poate crede că Maia s-a dus să negocieze prețul fructelor? Nu mai are Moldova ministru al Agriculturii care să se ocupe de așa ceva? Valoarea Moldovei nu stă în prune, ci în poziția ei strategică. Zice Maia Sandu în cadrul acelei vizite: ,,Moldova ar putea deveni o bază a războiului hibrid împotriva UE dacă Rusia preia controlul." Despre ce control vorbește mimoza? Poate că ea ar avea nevoie de un control medical, nu rusesc. Maia a devenit mare strateg militar! Conform zicalei ,,Dacă tipa avea un coi, era ministru de război." (scuzați cuvântul acelui organ, dar nu ieșea altfel rima!) Mai zice Maia: ,,Sprijinul Regatului Unit ne dă încredere să mergem pe calea democrației." Dacă își închipuie că prunele îi vor aduce democrația, să se mai gândească. Dacă Vladimir Putin se enervează, s-ar putea să facă țuică din prunele Modovei. România și Republica Moldova sunt două colonii care s-au oferit să devină scuturi pentru Occident. Scuturi care vor încasa multe lovituri.