Lupta pentru pace prin forță

Articol scris de profesorul-cercetător la Universitatea Națională de Studii ”Școala Superioară de Economie”, Fiodor Lukianov pentru revista ”Rusia în politică globală”, al cărui redactor șef este de la înființarea publicației, în 2020.

„Nu va fi război. În schimb, va fi o asemenea bătălie, că nu va rămâne piatră peste piatră”. Acest banc de la începutul anilor optzeci reflecta sarcastic confruntarea internațională de la acea vreme. Canonada ideologică tuna pe fondul unei descurajări nucleare reciproce cu rachete gata de lansaare, intercalate cu teste indirecte de forță la periferie. Fereastra dintre „destindere” (prima jumătate a anilor șaptezeci) și „perestroika” (a doua jumătate a anilor optzeci) era incomodă ținând mai ales cont de factorul personal de pe ambele părți ale diviziunii militaro-politice.

Kremlinul era tot mai șubred împreună cu locatarii lui, a căror energie ajungea doar pentru a menține status quo-ul. Iar în Casa Albă venea un fost actor, trecut bine de vârsta tinereții, dar direct și sigur pe sine, mare amator de bancuri. Testul său de voce la radio, dezvăluit, chipurile, întâmplător („Dragii mei americani, sunt bucuros să vă anunț astăzi, că am semnat decretul de scoatere pentru totdeauna a Rusiei în afara legii. Bombardamentul începe peste cinci minute” – august 1984), a devenit o reflectare involuntară a spiritului acelor vremuri. Confruntarea combina încordarea de a sta permanent „în alertă”, dramatismul ciocnirilor locale cu victimele lor lipsite, în general, de logică și un element considerabil de farsă propagandistică, în care s-a născut ceea ce a fost cândva disputa ideologică principială.

„Lupta pentru pace” era principalul slogan sovietic. Și purta el o ambiguitate semantică imposibil de redat în traducere. Era vorba și de acțiuni de menținere a păcii (ca stare opusă războiului), dar și de dorința de a obține controlul asupra lumii (ca sinonim pentru umanitate). Deși, la acel moment el nu era luat în serios în niciunul dintre sensurile lui, transformându-se într-un clișeu obișnuit.

De ce să amintim acum de vremurile acelea? Deoarece, simplificând ușor, se poate spune că se încheie perioada istorică începută atunci. Antipatia reciprocă fără speranță din ultima zvârcnire a Războiului Rece a fost înlocuită acum patruzeci de ani de dorința de a ieși din unghiul mort al confruntării. URSS își purta cu tot mai mare greutate povara, și nici SUA, destul de bine zdruncinate de propriile lor crize din anii 1970, aveau nevoie de o perspectivă mai luminoasă. Reînnoirea de cadre din conducerea sovietică a lansat un proces devenit cea mai profundă schimbare în relațiile generale de la al Doilea Război Mondial.

„Lupta pentru pace” a fost încununată de rezultate și într-un sens și în celălalt. Amenințarea militară s-a redus drastic. Iar controlul a revenit Statelor Unite și aliaților lor, care au construit sistemul internațional după chipul și asemănarea lor.

„Lupta pentru pace” este din nou pe ordinea de zi în ambele ipostaze. Amenințarea militară nu este cel puțin mai mică decât era atunci. Poate chiar mai mare. Iar problema controlului asupra proceselor globale furtunoase este din nou de actualitate, pentru că administratorii ajunși la cârmă la începutul anilor nouăzeci nu mai descurcă.

Începând de la sfârșitul toamnei anului 1985 (Geneva) și până la sfârșitul anului 1989 (Malta), la întâlnirile liderilor americani și sovietici s-a modelat „noua ordine mondială” de după Războiul Rece. După cum s-a dovedit ulterior, părțile acționau oarecum concertat, dar au dat acestui concept înțelesuri diferite. Chiar dacă la început a existat o anumită viziune asemănătoare, înmulțirea vertiginoasă problemelor interne din Uniunea Sovietică a modificat raportul de forțe, iar posibilitatea de a insista asupra propriei poziții nu era în favoarea ei.

Întâlnirea din Alaska, dintre Donald Trump și Vladimir Putin, din august 2025, a amintit oarecum de primele summituri (acest cuvânt a intrat apoi în lexiconul nostru) dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov de la Geneva și Reykjavik.

Părțile au început cu un grad maxim de neînțelegere reciprocă, dar au considerat, totuși, că dialogul trebuie continuat. Din scânteia încrederii reciproce, care s-a strecurat între cei doi lideri s-a aprins flacăra apropierii diplomatice. Astăzi, factorul personal este, de asemenea, considerabil – cei doi președinți se tratează reciproc cu seriozitate și interes, ambii acționând parțial intuitiv. A trasa analogii între evenimente despărțite de patru decenii și de circumstanțe internaționale complet diferite este incorect.

Singurul lucru comun constă în aceea că a venit, din nou, timpul de reconstrucție a relațiilor – nu între Moscova și Washington, ci în general.

Structural, este opusul a ceea ce a fost la mijlocul anilor optzeci. În esență, Reagan și Gorbaciov au deschis era ordinii mondiale liberale (deși încă nu știau ce înseamnă). Trump și Putin o închid. Demn de remarcat este faptul că gândirea atât a lui Reagan, cât și a lui Trump este de fapt departe de categoriile ordinii mondiale. Pentru amândoi, America este înainte de orice, iar ei pur și simplu împachetează interesele naționale într-o carapace internațională. În schimb, în concepțiile atât ale lui Gorbaciov, cât și ale lui Putin, problema ordinii mondiale ocupă un loc esențial, li se pare importantă, într-un anumit sens chiar primordială pentru transpunerea în viață a intereselor naționale ale propriei țări (ceea ce, firește, nu înseamnă că ideile lor despre ordinea corectă coincid – ele sunt mai degrabă diametral opuse).

Trump a împrumutat de la Reagan conceptul „pace prin forță”. Amuzant este faptul că și acest slogan, sună în limba rusă (și numai în ea), ambiguu – obținerea unei stări de pace prin acumularea și, la nevoie, prin utilizarea forței, sau o pace menținută cu mare neplăcere, împotriva propriei voințe. Trump este obsedat de dorința de a primi Premiul Nobel pentru Pace. Desigur, este vanitate, dar și intenția de a fixa propria metodă „de marcă” – presiunea prin forță, care nu dezlănțuie, ci pune capăt războaielor. Reagan, care a condus America pe calea neoliberală și a lichidat divizarea ideologică a lumii datorită succesului în Războiul Rece, a devenit părintele globalismului. Deși el însuși s-ar minuna, mai degrabă, de o asemenea caracterizare a activității lui. Trump restrânge globalismul și este mândru de acest lucru. Totuși, SUA nu trec la izolaționism, ci încearcă să se transforme într-un magnet puternic, care atrage avantaje de pretutindeni. Iar pentru îndeplinirea acestei sarcini, America are nevoie de o ordine mondială corespunzătoare. Alta, dar totuși o ordine.

Ce va ieși din toate acestea, deocamdată nu este deloc clar. Remarcabil este faptul că, într-o cu totul altă situație și în prezența unor jucători foarte puternici și independenți (în primul rând China, dar nu numai), nervul principal rămâne, din nou, linia Moscova–Washington. Totul s-a accelerat, războiul nu este unul rece, iar pauze anuale între întâlnirile la nivel înalt, ca acum patruzeci de ani, nu vor mai fi. Continuarea va veni mult mai curând – într-o formă sau alta.

Dacă procesul început în Alaska va continua în spiritul conturat, rezultatul va fi opus celui la care a dus procesul început la Geneva.

În sensul că atunci era vorba de încheierea Războiului Rece în condițiile impuse de Washington, iar Reagan a reușit acest lucru. Acum – de încheierea perioadei de după Războiul Rece, când Statele Unite au dominat arena mondială în calitate de lider global. Este o evoluție obiectivă a evenimentelor, începută nu astăzi, dar ajunsă acum la punctul culminant. Și cererea pentru aceasta vine în primul rând din SUA însele, așa cum odinioară cererea principală de schimbare venea din societatea sovietică. Prin forță sau nu, dar începe o nouă spirală a istoriei.