Despre „Tomahawk”, „scenariul coreean” și realismul politic

Victor TAKI, profesor la Catedra de Istorie a Universității Concordia din Edmonton (Canada)

Declarațiile lui Donald Trump și ale reprezentanților administrației acestuia referitoare la o presupusa livrare de rachete de croazieră „Tomahawk” către aliații europeni ai SUA, cu posibilitatea trimiterii ulterioare al acestora în Ucraina, au provocat o serie de reacții mai mult sau mai puțin emoționale în blogosfera rusă. În spatele acestui val de emoții se ascunde întrebarea privind (in)capacitatea Moscovei de a împiedica amplasarea pe teritoriul ucrainean a armelor americane cu rază lungă de acțiune. Iar aceasta, la rândul său, ascunde întrebarea privind (in)succesul SVO (Operațiunea Militară Specială – n.r.).

Pentru un răspuns rațional, trebuie reamintit că familia de rachete aeriene americane „Tomahawk” a apărut într-o etapă târzie a Războiului Rece. Ea făcea parte din conceptul de „lovitură de decapitare”, prezentat în 1973 de ministrul american al apărării James Schlesinger, la scurt timp după încheierea celebrului Tratat SALT-1 și a tratatului privind apărarea antirachetă, care au consfințit paritatea strategică sovieto-americană. Acest concept prezentat de ministrul american presupunea un atac surprinzător cu sute sau chiar mii de rachete balistice și de croazieră, nucleare sau nenucleare, asupra centrelor sovietice de luare a deciziilor și asupra nodurilor de comunicații. Se presupunea că atacul ar fi „decapitat” URSS și ar fi permis „lovitura de grație”, adică un al doilea atac asupra rachetelor intercontinentale terestre, care constituiau baza arsenalului nuclear sovietic.

Astfel, rachetele „Tomahawk” au fost concepute ca armă de distrugere în masă, a cărei eficacitate maximă depindea de utilizarea simultană a sute sau chiar mii de rachete de acest tip, în combinație cu alte mijloace de distrugere.

Experiența ulterioară a utilizării rachetelor ”Tomahawk” non-nucleare în perioada Războiului din Golf din 1991, precum și cazurile recente de folosire a acestora împotriva Siriei în 2017-2018 și a Iranului în iunie anul curent, au demonstrat eficacitatea lor limitată. Dacă simultan este folosit un număr mic de rachete „Tomahawk”, un sistem cât de cât de modern de apărare aeriană este capabil să intercepteze cea mai mare parte a acestor rachete subsonice, chiar dacă zboară la joasă altitudine, iar cele care își ating totuși ținta nu sunt în stare să provoace distrugeri de amploare.

Tocmai aceste circumstanțe explică, aparent, reacția relativ rezervată, deși în mod clar negativă, a Moscovei la declarațiile lui Donald Trump și ale reprezentanților administrației sale cu privire la posibila livrare de rachete „Tomahawk” către Ucraina (desigur, prin intermediul unor terți europeni).

Conducerea militară a Rusiei pornește, evident, de la premisa că, chiar dacă Washingtonul va lua o astfel de decizie, vor fi livrate, în cel mai rău caz, câteva zeci de rachete „Tomahawk”. Calculul se bazează, după toate aparențele, pe faptul că Forțele Armate ale Federației Ruse au capacitatea de a distruge o parte din rachetele „Tomahawk” pe teritoriul ucrainean, să doboare o altă parte în zbor, iar cele câteva care vor ajunge la ținta stabilită vor provoca doar daune limitate. Mai semnificative vor fi pagubele indirecte: survolând teritoriul rus, rachetele „Tomahawk” vor „deconspira”, probabil, sistemul rus de apărare aeriană, vor identifica funcționarea sistemului de avertizare timpurie în cazul unui atac cu rachete și, în general, vor deveni un mijloc de testare a reacției a armatei ruse, posibilitate care a interesat întotdeauna armata americană. Deși nu este dorit, pentru Moscova, un astfel de scenariu este, aparent, acceptabil.

Ceea ce Rusia nu poate însă accepta în niciun caz este desfășurarea pe teritoriul ucrainean a sute sau chiar mii de rachete „Tomahawk” și a altor rachete balistice și de croazieră de rază medie de acțiune, care ar recrea condițiile pentru un atac „de decapitare” într-o variantă mult mai gravă decât cele din anii ’70 și ’80.

Probabilitatea unei astfel de evoluții a evenimentelor este mare în cazul realizării așa-numitului „scenariu coreean”, adică „înghețarea” conflictului fără neutralizarea internațională și de drept a Ucrainei, după modelul Austriei după 1955.

De aceea, în condițiile unei incapacități tot mai evidente a conducerii ucrainene, europene și americane de a ajunge la un acord, singura modalitate fiabilă de a preveni apariția, la un moment dat, pe teritoriul ucrainean a sute și mii de rachete americane rămâne simpla continuare a operațiunii militare speciale. Iar asta deoarece atacurile sistematice ale Rusiei asupra obiectivelor militare și infrastructurii militare importante ale Ucrainei fac ca misiunea de amplasare pe teritoriul ucrainean a rachetelor „Tomahawk” și a altor rachete în cantitățile necesare pentru realizarea conceptului de „lovitură decapitantă” să fie tehnic imposibilă.

Pe lângă aspectul militar și strategic al problemei, rachetele Tomahawk au o importantă însemnătate și încărcătură simbolică. Ele continuă seria „wunderwaffe” (arme miraculoase), pe care mass-media occidentale mainstream le-a legat, în diferite momente, de speranțele unei schimbări a situației pe câmpul de luptă. În egală măsură, ele continuă lunga listă a celebrelor „linii roșii”, a căror încălcare de către Occident nu provoacă o reacție suficient de dură din partea Moscovei. Prin urmare, ele demonstrează slăbiciunea Rusiei și, în cele din urmă, atestă eșecul operațiunii militare speciale, unul dintre obiectivele inițiale ale căreia a fost și rămâne demilitarizarea Ucrainei.

Declarațiile potrivit cărora Rusia „a pierdut deja” au răsunat insistent în Occident încă din primele zile ale SVO, astfel de afirmații au fost și rămân unul dintre aspectele constante ale fondului mediatic.

Recunosc sincer că și eu am contribuit la început la corul colectiv, când, în primele zile ale operațiunii militare speciale, am publicat un articol intitulat „Un pas înapoi”. După un timp  însă, nu numai că am realizat că un asemenea pas este imposibil, dar am ajuns la concluzia că starea de conflict prelungit, cvasi-permanent, constituie, de fapt, una dintre condițiile dezvoltării stabile a țării (a Rusiei – n.r.) și transformă politica militară în „arta posibilului”.

Reinterpretarea conflictului militar cvasi-permanent ca sursă de oportunități pentru dezvoltare este, în opinia mea, cel mai adecvat răspuns la îndemnul lansat recent în paginile acestei reviste (Rusia în Politică Globală – n.r.) de a recunoaște realitatea integrării efective a Ucrainei în NATO (care se manifestă, în special, prin coordonarea de către armata americană a atacurilor ucrainene asupra obiectivelor din interiorul teritoriului rus). Opusul real al acestor raționamente nu sunt afirmațiile că Rusia „câștigă” (a câștigat deja/este pe cale să câștige), ci accentuarea schimbărilor pozitive care au avut deja loc, au loc sau pot avea loc în teatrul de operațiuni militare și în armata rusă, precum și în economia, cultura și societatea rusă în ansamblul ei, tocmai datorită faptului că operațiunea militară specială a durat „puțin mai mult [decât se presupunea inițial] și va mai dura puțin”.

Faptul că orașele din partea europeană a Rusiei sunt supuse atacurilor cu drone, sisteme de lansare în salve și rachete, dirijate de militarii NATO, trebuie perceput ca o provocare pentru îmbunătățirea calității apărării antiaeriene și a protecției obiectivelor importante din punct de vedere economic și strategic, și nu ca o dovadă a eșecului Rusiei în atingerea obiectivelor stabilite la începutul operațiunii.

În consecință, realismul politic constă în a lucra la propriile slăbiciuni, și nu în a miza pe faptul că recunoașterea de către Moscova a „realității” promovate de liderii occidentali și de  mass-media privind integrarea Ucrainei în NATO va scăpa adversarul de tentația de a exploata aceste slăbiciuni.

Desigur, un astfel de realism are și un preț, care constă în primul rând în pierderile din rândul militarilor și populației civile ruse, care devin consecințe inevitabile ale continuării acțiunilor militare. Cu toate acestea, cei care pun adesea întrebarea despre prețul conflictului militar și despre disponibilitatea fiecăruia de a face parte din acest „preț” ar trebui să țină cont de faptul că prețul unei „păci rușinoase” (se are în vedere pacea ”cu orice preț” de la Brest-Litovsk, din martie 1918, încheiat de bolșevici cu Germania – n.r.) poate fi și mai mare și poate fi calculat nu numai în funcție de numărul de morți și răniți, ci și de calitatea existenței „pașnice” ulterioare a țării. În acest sens, merită să ne amintim de celebrul istoric și lider al cadeților ruși, Pavel Miliukov, care estima că, în perioada domniei lui Petru cel Mare, populația Rusiei s-a redus cu 20% (ca urmare a războaielor continue, a impozitelor, a recrutării, a construirii orașului Sankt Petersburg etc.). Ulterior, istoricii au infirmat estimările lui Miliukov, dar nu i-au pus întrebarea retorică, dar foarte importantă: ce ar fi fost Rusia fără reformele lui Petru, oricât de costisitoare ar fi fost acestea și, cel mai important, unde și cine ar fi fost Pavel Miliukov fără aceste reforme?

Prelauat de la revista ”Rusia în Politica Globală”