Avertismentul lui Medvedev: Posibilă apocalipsă-zombie din cauza laboratoarelor SUA
12/03
Reprezentantul Rusiei la OSCE: UE se pregătește de război cu Rusia
13/03Fiodor Lukianov: Cum va schimba lumea războiul împotriva Iranului
Fiodor Lukianov/ Foto: RIA Novosti
Fiodor LUKIANOV, redactor-șef al revistei „Rusia în politica globală”, președinte al Prezidiului Consiliului pentru Politică Externă și de Apărare al Rusiei, director de programe științifice al Clubului Internațional de Dezbateri ”Valdai”
Statele Unite și Israelul au indicat drept principal motiv al agresiunii împotriva Iranului apărarea țărilor lor și a întregii lumi de amenințarea nucleară. Iranul ar fi reușit, chipurile, să acumuleze în secret atât de mult uraniu de uz militar încât i-ar fi suficient pentru 11 bombe atomice. Dar după o săptămână de bombardamente s-a constatat că nu este vorba doar despre amenințarea nucleară.
Despre cauzele războiului
Războiul cu Iranul reprezintă faza finală a lichidării Orientului Mijlociu așa cum a apărut el în secolul XX, în procesul de declin și de destrămare a imperiilor coloniale. Punctul de plecare al etapei actuale poate fi considerată, probabil, operațiunea „Furtună în Deșert” de acum 35 de ani: primul atac al SUA asupra Irakului pentru eliberarea Kuweitului ocupat de Saddam Hussein. Acele evenimente au venit într-un moment de cotitură la nivel internațional: sfârșitul Războiului Rece, autodizolvarea URSS și apariția „momentului unipolar”, cu alte cuvinte hegemonia mondială a Statelor Unite.
Iar tot ce a urmat – atacul islamiștilor asupra New York-ului și Washingtonului, din septembrie 2001, lupta globală împotriva terorismului, acțiunea de represalii în Afganistan, invazia Irakului din 2003, „primăvara arabă”, intervenția în Libia, stimularea războiului civil din Siria etc. – a însemnat intrarea într-un vârtej, pierderea rapidă a controlului asupra întregului proces. Politica Statelor Unite (și, după ele, a tuturor celorlalți) s-a transformat într-un răspuns reactiv la schimbările rapide, iar SUA au fost prinse între necesitatea de a ieși din capcana pe care și-au creat-o singure și imposibilitatea de a face acest lucru fără riscul de a-și pierde influența nu doar în Orientul Mijlociu.
Privind retrospectiv, se poate constata că aproape toate deciziile Casei Albe privind Orientul Mijlociu din ultimele decenii au avut un caracter situațional. Posibilele consecințe nu se calculau nici măcar cu doi-trei pași înainte, deși fiecare pas luat separat era prezentat ca strategie ideologică și geopolitică bine gândită.
Analiza genezei politicii americane din această perioadă este o temă educativă, dar separată. Este suficient de consemnat faptul că Donald Trump – și în primul, și în al doilea mandat – a ridicat steagul primatului intereselor SUA și al necesității de a pune capăt aventurilor angajate departe de granițele federale, mai ales în Orientul Mijlociu.
Iranul este însă cea mai puternică țară dintre toate cu care Statele Unite au intrat în confruntare directă după Al Doilea Război Mondial. Iar problema nu constă în capacități militare, ci în potențialul general, amploare și tradiții. Iar încercarea de a scoate încă un pilon de sub întreaga construcție regională (după centre istorico-culturale precum Bagdadul și Damasc) promite consecințe majore, indiferent de cum se va încheia faza atacului.
Despre rolul Israelului
Potrivit părerii răspândite la Washington, Netanyahu și Trump s-au înțeles să înceapă un mare război împotriva Iranului înainte de Anul Nou, la Washington, iar decisiv a fost punctul de vedere exprimat de premierul israelian. Trump a întors spatele principiului neamestecului în treburile altora, Casa Albă a făcut, probabil, o evaluare incorectă a stării politice a Iranului: un colaps imediat. Și s-a mizat pe repetarea scenariului din iunie anul trecut – o lovitură chirurgicală și șocantă urmată de declararea victoriei. Când așa ceva nu s-a întâmplat, iar întreaga regiune a ajuns destabilizată, Administrația SUA s-a trezit în situația de care se temea: imposibilitatea de a ieși din joc fără riscul de a părea învinsă. Din punct de vedere politic, Trump avea nevoie de sprijin nu atât din partea lobby-ului israelian, cât din partea vastei și bogatei comunități de evanghelici americani, pentru care Israelul este important ca loc al viitoarei a doua veniri a lui Hristos. Iar pe plan personal, un rol decisiv îl joacă ginerele președintelui, Jared Kushner, strâns legat de interesele israeliene și în special de cercul premierului Netanyahu.
Despre posibilele rezultate ale războiului
În perspectivă, carcasa Asiei Occidentale ar trebui să cuprindă doi factori: dominația militară a Israelului asupra întregii regiuni și interconectarea financiar-economică a Israelului cu monarhiile din Golf, o parte semnificativă din dividendele căreia va reveni Statelor Unite. Dintre jucătorii independenți rămâne Turcia, dar care, în primul rând, este membră NATO și există pârghii de control, iar în al doilea rând, în Israel se aud deja opinii că, în etapa următoare, va trebui clarificată și relația cu Ankara.
Judecând după toate aparențele, Israelul este interesat de un scenariu radical, până la dezmembrarea Iranului așa cum arată el acum – nu doar politică, dar și teritorială. Dar și simpla distrugere a influenței militar-politice a ayatollahilor ar fi un rezultat acceptabil.
Dar chiar dacă presupunem că înfrângerea militară a Iranului se va produce într-un timp relativ scurt, ce va fi mai departe, este neclar. Exemplul Irakului anului 2003, când cele mai mari probleme au început tocmai după ce George Bush a declarat victoria militară, nu promite nimic bun. La Washington s-ar prefera scenariul sirian după căderea puterii familiei Assad: islamiștii ajunși la putere s-au dovedit capabili să guverneze și să negocieze. Dar, în primul rând, a fost mai degrabă o chestiune de noroc; în al doilea rând, procesul nu este deloc încheiat; iar în al treilea rând, amploarea situației actuale este cu totul alta.
Despre consecințele războiului la nivel mondial
Ignorarea procedurilor juridice a ajuns la un nou nivel. În ajunul invaziei din Irak, Administrația SUA a încercat totuși să obțină aprobare – atât în interiorul țării, cât și în Consiliul de Securitate al ONU. Cabinetul lui Trump nu face așa ceva din principiu. Folosirea forței, inclusiv cu ocolirea normelor acceptate și împotriva unui adversar evident mai slab, nu este o noutate. Însă Statele Unite și Israelul cultivă în relațiile internaționale forța brută, justificată aproape deschis doar prin simplul fapt al existenței ei. Amenințările care se fac auzite la adresa multor state trimit înapoi cu o pereche de secole, în epoca în care ritualurile diplomatice erau considerate inutile. Iar SUA dau încă tonul politicii mondiale. Îi așteptăm pe epigonii lor.
Merită o atenție separată lovitura de decapitare lansată de Israel (aprobată public de SUA), în urma căreia a murit Liderul Suprem al Iranului împreună cu întreaga lui familie și o parte considerabilă a conducerii militare. Practica, folosită de mult de Israel împotriva liderilor formațiunilor paramilitare și teroriste, nu fusese aplicată până acum împotriva șefilor de stat recunoscuți la nivel internațional. Ce concluzii vor trage liderii diferitelor țări aflate în conflict cu Israelul și Statele Unite sau care riscă un astfel de conflict depinde de capacitățile lor. Dar liderii statelor nucleare care nu sunt aliați ai SUA au dreptul să se gândească la importanța excepțională nu doar a existenței unui arsenal, ci și la disponibilitatea de a-l folosi.
Abordarea lui Donald Trump (nu doar în acest război, ci în general) neagă orice instituții, cu excepția celor pe care le creează el însuși pentru propriul său folos (Consiliul pentru Pace, care, apropo, păstrează și el tăcerea). Trump intenționează să trateze cu fiecare țară separat, considerând – nu fără motive – că în formatul unu la unu America este mai puternică decât aproape toate, cu excepția Chinei și într-o anumită măsură a Rusiei.
Orice încercare a statelor de a-și uni potențialele pentru a-și întări pozițiile în fața Washingtonului îl aduce pe Trump aproape în pragul furiei. Și, deoarece nimeni nu-și dorește să se expună izbucnirilor lui de mânie și să primească noi taxe vamale sau alte măsuri punitive, toți, inclusiv China, preferă să manevreze și să evite o confruntare directă, mizând pe acorduri bilaterale.
Alegerea în favoarea creșterii la maxim a propriei capacități de luptă este făcută acum de toți cei care pot. Dar destrămarea țesăturii relațiilor internaționale, la care lucrează acum cei mai hotărâți actori globali, va crea tot mai multe probleme pentru toți. Iar rezolvarea lor este mai ușoară prin unirea eforturilor în interesul propriei securități. Inclusiv pentru a ține în frâu cei mai destructivi actori ai politicii internaționale.
(Articolul scris pentru revista ”Expert”)
2 Comments
Excelent articol! Lukianov, cu finețea-i intelectuală caracteristică, subliniază discret că Imperiul Haosului, Jafurilor și Atacurilor Permanente, cu motto-ul său – „Dacă nu te plac, te omor”, trebuie să se simtă, în momentul de față, complet umilit. Umilit, în urma unei strategii extrem de încrezătoare realizată de răposatul Ayatollah Khamenei prin care SUA vor fi aduse pentru totdeauna în genunchi, umilit, pentru că Trump, în egocentrismul său proverbial, a ajuns să caute acum o cale de ieșire din impas, umilit, pentru că aproape majoritatea planetei, precum și un număr bun de „aliați” din teritoriile vasale, dau deja vina pe yankei pentru prăbușirea economiei globale și MAI ALES umilit, pentru că Iranul a supraviețuit.
Eșecul fără precedent al occidentalilor a scos la iveală principala lor greșeală: Washingtonul a încercat să ucidă anumiți oameni din vârful ierarhiei iraniene, fără să-și dea seama că se luptă cu… O IDEE ETERNĂ, NEPIERITOARE. Mecanismul de succesiune iranian a funcționat impecabil, dovedind că puterea reală în țară NU aparține indivizilor, ci semnificațiilor fundamentale ce se regăsesc în însăși structura statului persan. Aș numi-o – puterea ideii versus puterea individului, dacă vreți. Sistemul iranian a arătat că ideologia de stat reprezintă cea mai puternică și indestructibilă armură pe care o națiune suverană o poate purta într-o eră a războaielor de distrugere. Aici, consider eu, se regăsește chintesența întregii mentalități de rezistență iraniană. Fiindcă nervul principal al acestui cutremur geopolitic constă în ciocnirea a două paradigme: cultul american al individualismului/excepționalismului și matricea ideologică orientală. Iranul NU se prăbușește sub atac pentru că este controlat de un… să-l numesc, „sistem de operare“ teocratic. Or, această structură se bazează fix pe fuziunea absolută dintre religie și aparat de stat, unde Corpul Gărzii Revoluționare Islamice acționează ca un braț armat care protejează însăși esența revoluției islamice.
Ayatollahul Khamenei a realizat ceea ce ar putea rămâne în istorie drept CEA MAI MARE surpriză din geopolitica secolului XXI!!! Totul datorită clarității viziunii, perseverenței, abnegației și planificării uimitoare și meticuloase a strategiei de apărare MOZAIC , aflată deja în vigoare. Sper din toată inima ca Rusia să tragă învățăminte din această formidabilă strategie!
Cât despre Turcia, în ciuda tuturor manevrelor sultanului Erdogan, el știe că NU poate înfrunta Teheranul frontal. Trebuie să echilibreze o mare varietate de interese care amestecă NATO, coridorul energetic cu Rusia, dar și coridorul energetic către Vest prin conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan și rolul de ancorare occidental al Coridorului Mijlociu către China. Dacă Iranul, sub o presiune extremă, va fi forțat să bombardeze conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan, a tăia toate coridoarele energetice care alimentează America și acoliții săi din Golf, Caucaz și în Marea Mediterană. Aș mai preciza că NU există nicio rezervă strategică de petrol pe planetă capabilă să acopere deficitul. În această interconectare infernală a coridoarelor energetice, a rutelor de transport maritim, a lanțurilor globale de aprovizionare, a securității maritime și a prețurilor petrolului scăpate de sub control, doar clovnii Pentagonului pot dori să prelungească războiul până la adânci bătrâneți. Asia, Europa și toți importatorii de energie de pe tabla de șah vor exercita o presiune maximă spre implementarea oricăror măsuri de detensionare.
În concluzie, sunt de părere că Statele Unite NU vor putea desfășura operațiuni majore fără asistență substanțială din partea altor națiuni. Asta demonstrează că s-au bazat foarte mult pe credibilitate și proiecția puterii, nicidecum pe puterea lor REALĂ. Hegemonia americană în Orientul Mijlociu depindea de doi piloni fundamentali:
1- capacitatea de a mobiliza forțe subsidiare (adică Israel, Al Qaeda, ISIS, Al Nusra etc.), și
2 – capacitatea de a proiecta puterea și de a intimida orice amenințare „regională” pentru a o supune.
Ambii piloni SE PRĂBUȘESC vizibil astăzi, așa cum foarte bine a sesizat autorul articolului.
Rezultatul final va fi expulzarea puterii hegemonice din regiunea bogată în resurse (și garanții), în detrimentul masiv al instituțiilor financiare occidentale. Singura baghetă magică care le va mai rămâne va fi tipografia și inflația. Când puterea militară a unui imperiu se atrofiază, acesta pierde puterea politică asupra vasalilor săi, care vor trebui să caute protecție în altă parte. Ei nu se vor mai împrumuta de la instituțiile lor financiare și nu pot acorda contracte guvernamentale profitabile corporațiilor lor.
În cele din urmă, cel mai mare impact al pierderii hegemoniei va fi resimțit în economia și piețele financiare ale puterilor imperialiste. Dacă imperiul nu reușește să recâștige controlul asupra puterilor regionale, bogăția sa în resurse naturale nu va mai deveni garanție pentru bănci. E ca și cum ai dinamita fundația întregii clădiri. Așa că, pe măsură ce hegemonia scade, multipolaritatea crește. Simplu!
Doi înfumurați belicoși, Trump și Netanyahu, s-au înțeles să pornească un mare război împotriva Iranului. Dar s-au cam împotmolit, pentru că niciodată socoteala de acasă nu e aceeași cu socoteala din târg. Și au dat peste un popor puternic: iranienii. Motivele pe care le-au invocat Statele Unite și Israel pentru agresiunea împotriva Iranului sunt mincinoase, jenant de mincinoase. Iranul nu a amenințat pe nimeni și nici nu deține arme nucleare. Iar chestia privind un ,,atac preventiv” este ridicolă. Oriunde se amestecă SUA, și se amestecă aproape peste tot în lume, produce haos, dezechilibru local, pagube, moarte. Unii analiști spun că nu petrolul și nici arma nucleară nu sunt motivele pentru care aceste două țări au atacat Iranul, ci raportul de putere. O fi și acesta, însă prea le miroase a petrol americanilor ca să nu pornească la atac. Iranul deține 10% din resursele mondiale de petrol și 15% din rezervele de gaze naturale, fiind o superputere energetică. În 2019, Iranul a descoperit un câmp petrolifer în sudul țării, cu o estimare de 50 de miliarde de barili. Iar în aprilie 2024, Compania Națională Iraniană de Petrol a descoperit 10 zăcăminte uriașe de șist petrolier, totalizând 2,6 de miliarde de barili. Operațiunea ,,Furie epică” poate fi numită ,,Nebunie epică”, iar cele două operațiuni americano-israeliene sunt niște furtuni care bântuie mințile bolnave ale lui Trump și Netanyahu. Motivul biblico-mesianic invocat de Netanyahu este de-a dreptul stupid. Netanyahu atacă o țară cu Pentateuhul în mână? Numai că pentru Netanyahu, Cartea Facerii începe doar de la capitolul 12, cu promisiunea Domnului față de Avram, că asta îi convine. Ignoră primele 11 capitole, ignoră faptul că Adam a fost așezat în Grădina Edenului de Dumnezeu. Era grădina în care curgea un râu ce uda raiul și se împărțea în patru brațe: Fison (țara Havila), Gihon (țara Cuș), Tigru și Eufrat (Asiria). Dacă cei doi belicoși și furioși ar citi primele capitole din Cartea Facerii și ar consulta exegezele biblice pe marginea acestor texte, ar descoperi că țara Havila este Peninsula Arabică (vezi Fc. 25, 18), Cuș este Iran, iar Asiria cuprinde mai multe state actuale (Arabia Saudită, Kuwait, Irak, Siria, state cuprinse între Golful Persic și Marea Mediterană). Deci, cine a fost la început: Adam sau Avram? Nu cumva Adam? Nu cumva Adam și Eva sunt protopărinții noștri, ai tuturor oamenilor? Dar statele care au făcut parte din Eden, din Grădina Raiului, nu se apucă acum să revendice teritorii și nici să facă spectacol cu importanța lor, așa cum face Netanyahu. Trump așteaptă a Doua Venire a lui Hristos? Pe bune? El a trecut la iudaism acum câțiva ani, întreaga familie are această religie. Iudeii zic că-l așteaptă pe Mesia, însă cel pe care îl așteaptă ei e Antihristul. Mesia a venit acum mai bine de două mii de ani, dar ei nu L-au recunoscut. Ba, mai mult, L-au răstignit. A Doua Venire a lui Hristos va avea loc la sfârșitul veacurilor, când va avea loc Judecata de Apoi. Trump face propagandă mincinoasă evanghelicilor americani, pentru a-i susține politica. Împreună cu Netanyahu pregătește venirea necuratului. Așa că, cine pe cine așteaptă vom vedea. Însă legătura lui Trump cu religia este la fel ca legătura mea cu nevetele spațiale. În șase zile de război, SUA au cheltuit 11,3 miliarde de dolari. În acest timp, Rusia a câștigat 6 miliarde de euro din exporturrile de combustibil fosili. Vă dați seama unde este vorba de prostie și unde de înțelepciune. Recent, SUA au pierdut un avion de realimentare de tip KC-135 Stratotanken în vestul Irakului. Consilierul iranian pe politică externă, Kamal Kharazi, a declarat pentru CNN: ,,Nu mai văd loc de diplomație. Pentru că Donald Trump i-a înșelat pe alții și nu și-a respectt promisiunile, iar noi am experimentat acest lucru în două negocieri – în timp ce noi eram angajați în negocieri, ei ne-au lovit.” Posibil ca China să intervină în acest război. Consilierul guvernamental chinez, Zheng Yongnian, a declarat că ,,Beijingul ar trebui să depășească statutul său rigid de neintervenție și să ia măsuri specifice pentru a-și apăra interesele masive în străinătate”, susținând că angajamentul Chinei față de ,,neintervenția absolută” devine din ce în ce mai neacceptabil, pe măsură ce ascensiunea ,,legii junglei” creează o dezordine din ce în ce mai evidentă în jocurile de putere egoiste din jurul războiului din Iran. Guvernul iranian este pregătit pentru un război lung cu SUA și va continua să atace bazele militare americane din Golf. Trump e pregătit? Că tare mult i s-a umflat capul în ultimul timp și își închipuie că are un rol mesianic de îndeplinit. Și noi, care râdeam de Biden…