Din mass-media române: Unde e granița dintre Rusia și Europa?

De ce răspunsul la această întrebare poate însemna pacea pentru Ucraina

Alina MUNGIU PIPPIDI

HotNews.ro

„Pacea poate fi imperfectă, războiul e întotdeauna devastator”, spune profesoara de științe politice Alina Mungiu Pippidi. Ea subliniază, într-un articol de opinie pentru HotNews, că „alegerea reală nu este între bine și rău absolut, ci între soluții dureroase”. Care pot fi acestea? 

• Europa se află în fața unei dileme privind războiul din Ucraina, iar fără un răspuns clar, conflictele vor reveni periodic, scrie profesoara de științe politice. Ea argumentează că soluția începe cu un dialog pragmatic între UE și Rusia despre unde se termina Europa și unde începe Rusia, o temă pe care o explorează și în cartea „Război sau pace. Pseudo-jurnal de pe frontiera de Est”, apărută recent la editura Polirom. 

De câțiva ani, lumea trăiește prinsă între două argumente opuse: unii cer pacea, alții spun că pacea e posibilă doar după înfrângerea agresorului. Un cercetător de la Harvard a analizat peste 70 de propuneri de pace formulate până în 2025 și a ajuns la o concluzie amară: nu există soluții simple. 

Mai mult, de multe ori nici nu e limpede cine susține cu adevărat pacea și cine susține, în fapt, continuarea războiului — pentru că unii cred că pacea se obține doar prin forță. 

Când trebuie să se oprească un război?

Astăzi, scena internațională este împărțită între două tabere. Cei realiști spun că trebuie negociat chiar și când soluția e imperfectă. Cei idealiști cred că războiul trebuie dus până la capăt, până când agresorul e înfrânt și justiția realizată.

Până la finalul anului 2024, tabăra războiului a dominat politica occidentală. Rădăcinile acestei poziții pot fi regăsite încă din 2008, la summitul NATO de la București, când s-a discutat despre posibila aderare a Ucrainei și Georgiei, deși majoritatea cetățenilor din aceste țări nu sprijineau ideea. Cu toate eforturile Angelei Merkel de a tempera tensiunile, Vladimir Putin s-a simțit provocat. Lunga perioadă de destindere începută în epoca lui Gorbaciov, cu politica glasnost, a luat atunci sfârșit. 

În decembrie 2021, Rusia a cerut oficial SUA și NATO garanții de securitate – oprirea extinderii NATO, limitarea trupelor în estul Europei, reluarea dialogului strategic. În același timp, zeci de mii de soldați ruși erau deja la granița Ucrainei. Cererile au fost respinse în ianuarie 2022, iar o lună mai târziu, tancurile rusești intrau în Ucraina.  

Afirmația-tabu 

Comparația cu Acordul de la München (1938) a apărut aproape instantaneu în presa occidentală. Orice negociere părea „o nouă capitulare”. Analogia, deși discutabilă, a blocat aproape complet discuțiile despre compromis. Ucraina a primit ajutor militar, dar occidentul a evitat implicarea directă, de teama unui conflict nuclear. 

După plecarea Angelei Merkel de la conducerea Germaniei, vocile prudente s-au stins. Emmanuel Macron a încercat să continue dialogul cu Moscova și chiar după invazie a vorbit cu Putin, dar a fost criticat dur.

Până în 2024, a devenit aproape tabu să spui public că pacea trebuie negociată chiar și cu Rusia. Numai Donald Trump a readus acest adevăr dureros, că pacea se negociază în primul rând cu Rusia.

„O pace injustă e mai bună decât un război pierdut”

Papa Francisc declara într-un interviu din 2024, supărându-l pe președintele Zelenski: „Chiar o pace injustă e preferabilă unui război pe care nu îl poți câștiga.” 

Laureatul Nobel Desmond Tutu spunea la rândul său: „Lăsați armele jos și prosperitatea va începe de a doua zi.” 

Pentru unii, aceste cuvinte sună naiv sau defetist. Pentru alții, ele descriu o realitate dură: războaiele distrug tot ceea ce e greu de reconstruit. Pacea, oricât de dorită, cere compromisuri incomode: amnistii, schimburi de prizonieri, recunoașterea unor realități teritoriale. Uneori, e un proces dureros, dar alternativa e un conflict fără sfârșit, cu moarte și ruină. 

Care să fie soluția de echilibru?

Câștigătorii războaielor nu sunt, de regulă, cei din prima linie. Profită industria de armament, rețelele negre, intermediarii și corupția. Țările mici se îndatorează pentru a cumpăra arme, iar bugetele pentru educație sau sănătate se transformă în bugete de război. În jurul centralelor nucleare, planează mereu riscul unui accident care ar putea schimba continentul pentru o generație întreagă.

Realismul politic spune că lumea nu e un loc drept. Există mari puteri și zone de influență. Nu ne place această realitate – dar ea există.

Din acest punct de vedere, neutralitatea militară a Ucrainei, combinată cu o integrare economică europeană, ar fi putut fi o soluție de echilibru – asemănătoare modelului Finlandei în timpul Războiului Rece. Între timp, acest model a fost șters.

Strategul militar B.H. Liddell Hart observa că „nu câștigă războaiele cei care atacă cel mai mult, ci cei care își conservă mai bine resursele.”

Romanii au învățat târziu această lecție în luptele lor cu parții. După secole de războaie în Orientul Mijlociu, au descoperit că o frontieră stabilă – pe Eufrat între imperiu și haos – era mai valoroasă decât noi cuceriri. Europa de astăzi se află în fața aceleiași dileme: fără o frontieră clară între spațiul european și Rusia, conflictele vor reveni periodic.

Unii analiști cred că Ucraina ar putea deveni un stat tampon stabil, chiar dacă asta presupune concesii grele. Argumentul e pragmatic: Rusia nu poate fi „demontată” și reconstruită precum Germania sau Japonia după 1945. 

O strategie de calmare controlată – cooperare limitată, competiție gestionată – ar fi mai sigură decât un conflict nesfârșit.

Argumentul celălalt: fără înfrângerea agresorului, nu există pace

Pentru Ucraina, însă, dilema nu e teoretică, ci existențială. O pauză fără garanții solide ar putea duce la dispariția statului. De aceea, Kievul continuă să lupte, chiar cu costuri umane și economice uriașe.

În Occident, argumentul central rămâne moral și juridic: Rusia este agresorul, iar Vladimir Putin este acuzat de crime de război. Nu poate exista o pace justă fără înfrângerea și pedepsirea agresorului. 

Această logică are rădăcini vechi. În 1914, premierul britanic H. H. Asquith justifica implicarea Marii Britanii în război prin trei obiective: 

„(1) Să justifice sfințenia obligațiilor luate prin tratate,
(2) să apere independența statelor mici și slabe,
(3) să reziste pretenției arogante a unei singure Puteri de a domina destinul Europei.”

Aceste principii revin astăzi în discursul occidental: apărarea celor mici, respectarea dreptului internațional, stoparea ambițiilor imperiale. 

„Demonstrația de forță a democrațiilor”

Alții merg mai departe și vorbesc despre un conflict civilizațional. Napoleon nu a invadat Rusia doar pentru teritorii – ci pentru a exporta instituții moderne. Visa, potrivit propriilor memorii, la o Europă unită, fără armate permanente, guvernată de legi și administrații eficiente. Războiul, credea el, putea moderniza țări ca Rusia sau Egiptul. Dar realitatea a fost catastrofală – Rusia a rezistat, iar Europa a plătit prețul. Armatele ruse au ajuns la Paris și la Berlin doar după ce Occidentul a invadat Rusia.

Susținătorii continuării războiului speră că presiunea militară și sancțiunile vor slăbi regimul de la Kremlin, ducând la schimbări interne. În plus, conflictul e și un mesaj către China, o demonstrație de forță a democrațiilor. Totuși, efectele nu pot fi controlate: Rusia și China s-au apropiat, iar lumea a devenit mai polarizată. Consecințele nedorite ale sancțiunilor au afectat negative și lumea occidentală.

Pentru estul Europei, teama e simplă: dacă Rusia nu e oprită acum, va merge mai departe. Chiar și fără dovezi absolute, această percepție modelează decisiv politica regională.

Între o pace proastă și un război permanent

Pacea poate fi imperfectă. Războiul e întotdeauna devastator. Alegerea reală nu este între bine și rău absolut, ci între soluții dureroase. 

Dacă Occidentul nu e dispus să meargă până la confruntare directă cu Rusia – cu toate riscurile nucleare implicate – atunci promisiunea unei victorii totale devine o iluzie. Continuarea războiului înseamnă doar o suferință prelungită, fără final clar. Războiul a fost inutil. Măcar pacea să fie de folos.

Și totuși, o pace fără o frontieră stabilă între Europa și Rusia ar fi fragilă: o simplă pauză înaintea următorului conflict. 

Războiul din Ucraina a transformat deja Europa: reînarmare, îndatorare, revenirea serviciului militar obligatoriu, insecuritate economică. Generațiile care vin vor avea mai puține opțiuni decât cele care au crezut că trăiesc într-un continent postbelic. 

Așadar, întrebarea nu este cine are dreptate moral, ci ce soluție poate reduce riscul unui dezastru mai mare. O pace durabilă – fie ea și imperfectă – rămâne mai valoroasă decât un război fără sfârșit. 

România poate că nu are cuvântul decisiv în această ecuație, dar are datoria să o înțeleagă. De la lovitura de stat eșuată din Rusia în 1991 până la întâlnirea Trump–Putin din Alaska, Bucureștiul a fost mai degrabă observator decât actor, a debitat propaganda, nu a dezbătut probleme și soluții. 

***

Soluțiile privind războiul din Ucraina sunt dezbătute de profesoara de științe politice Alina Mungiu-Pippidi, membră a comisiei CEPA a ONU, și în cartea „Război sau pace”, apărută recent la editura Polirom. 

„Granițele trasate de URSS sunt instabile şi trebuie regândite, ca după Al Doilea Război Mondial. A evita discuţia de teama unei „noi Ialta” nu rezolvă nimic; dimpotrivă, doar o negociere deschisă şi realistă a frontierelor şi a vecinătăţii euro‑ruse poate permite construirea de soluţii durabile”, spune Alina Mungiu Pippidi. Ea cunoaște frontiera din experiență: a fost la Kiev în 1991, a lucrat apoi în Crimeea pentru ONU, și în Caucaz pentru Banca Mondială.