Din mass-media române: Dr.Nicolae Dolghin. Dintre sute de catarge…

Dr.Nicolae DOLGHIN, AESGS      

Până mai ieri, evenimentul Davos inspira teorii conspiraționiste, guverne transnaționale dominate de bogații lumii, mega-planuri pentru viitoare ordini economice mondiale, mistere și dame de companie. Statul suveran nu-și prea găsea locul acolo, iar individul cu atât mai puțin. De altfel, omului i se administrează de ani buni aceleași formule despre libertăți și democrație, în timp ce propaganda îl năucește cu pericole apocaliptice, de la vortex polar la pârjol, de la pandemii la grija zilei de mâine. Cât de liber poate să fie individul anonim căruia i se modelează comportamentul doar prin cultivarea fricii și, la urma urmei, el să fie mulțumit că mai are încă zile? Cât de normal poate fi exercițiul democratic într-o societate condusă tot mai totalitar și în care propaganda dezvoltă doar tema străinului ostil, salvarea proiectându-se nu din resursele ei, ci de la mii de kilometri? În acest fel se creează mediul informațional care să permită manipularea și golirea de conținut a unor principii considerate sacre în manualele de democrație. De altfel, cu volumul dat la maximum, propaganda tot nu reușește să acopere realitatea că, într-o situație geopolitică complicată, decizii vitale pentru state și națiuni sunt luate de câteva centre, iar majoritatea nu crâcnește.

Ceea ce s-a întâmplat anul acesta la Davos pare că aruncă întreaga lume în aer, chiar dacă actori politici importanți au lipsit, iar participanții au fost aleși pe sprânceană. Președintele Donald Trump a reactualizat pentru toți, dar mai ales pentru aliați, factori concreți care întotdeauna au dominat relațiile interstatale: puterea și sursele ei, zonele de influență și rolul lor pentru ordinea lumii, promovarea intereselor naționale, hegemonia declarată și suveranitatea machiată, viziunile despre pace și război. Ele au constituit mereu temeiuri pentru reglementarea ordinii mondiale. Cei mulți au crezut o vreme că și ei contează.

La mijlocul lunii februarie, la Conferința anuală de securitate de la München, secretarul de stat american a reușit doar să rotunjească colțurile lăsate de la Davos, dar a transmis că schimbarea lumii va continua. Neîncrederea a rămas, viziunile diferite dintre Administrația Trump și liderii principalelor puteri continentale asupra lumii s-au accentuat. Au participat zeci de șefi de state și guverne, politicieni, miniștri de externe și ai apărării, înalți funcționari internaționali. Europenii speră la vremuri mai bune și până atunci s-au orientat către reprezentanții opoziției politice din SUA. Diferențele există și pentru războiul din Ucraina. Președintele SUA apelează la Ucraina să intensifice negocierile de pace, UE cere prelungirea lui, între timp Germania a devenit cel mai important sponsor al războiului. Președintele american a ridicat ștacheta relațiilor de putere la niveluri pe care puțini actori globali le pot atinge. Dacă va avea resurse să o mențină acolo, rămâne de văzut, dar, până una alta, a tulburat lanțul trofic global. Ne convine ori nu, lumea, odată cu ea și noi, se îndreaptă spre instrumentalizarea unor realități ce păreau intrate în hibernare. Episodul Groenlanda, atât de disonant într-o întâlnire ce trebuia să fie dominată de tematica ucraineană, a fost doar diversiunea care invită lumea la articularea unui comportament în funcție de interesele superputerii. Insula contează doar pentru agitație. În fapt, SUA sunt oricum prezente de decenii în inuito-vikingo-daneza insulă, ar fi obținut oricum tot ce-și doresc, discret, fără să-și alerteze aliații și fără responsabilități suplimentare. Ar fi fost suficient doar invocând verificatul pericol chinezo-rus. Dar s-a dorit un șoc cu efecte de trezire, pentru ca aliații să fie convinși că se deschide un alt ciclu. Lor li s-a adresat mesajul, nu adversarilor.

Ne-am obișnuit cu narativul propagandei occidentale că Ucraina luptă pentru Europa, pentru viitorul continentului. Victoria ei ar fi victoria libertății și nu există altă soluție. Liderilor politici ai UE nu le-a fost dificil să repete că a continua războiul este singura opțiune, iar Kievului să i se ignore excesele. Dar lucrurile s-au complicat, opiniile se polarizează, iar europenii se obișnuiesc cu inevitabilitatea lui. Războiul pare instrumentul care ține la putere actuala generație de lideri. Europa a ajuns în situația în care trebuie să-și facă griji pentru ea însăși. Până acum, marii câștigători sunt marii producători de arme cu conexiunile lor profunde în universul politic. Deocamdată pentru a cumpăra arme cresc datoriile. Ca și în alte vremuri tulburi, industria armelor pare soluția pentru a ieși din criză. Perspectivele proxi-războiului pe care ea îl susține se înfundă, dar armele rămân. Noi generații sunt la orizont, contra-armele și tacticile pentru neutralizarea lor se conturează. Cursa actuală a înarmărilor în Europa nu face decât să întrețină false și costisitoare reprezentări despre securitate. Ne lămurim acum motivul pentru care de ani buni propaganda alimentează identificarea securității cu apărarea armată. Politicienii se transformă în generali. Cândva, Clemenceau, modelatorul Europei după Marele Război în care fusese învingător spusese că războiul este prea serios pentru a fi lăsat pe mâna generalilor. Securitatea este un proces complex generat de construcțiile non-confruntative ale politicilor, apărarea înseamnă nominalizarea inamicului și cultivarea imaginii lui ostile, motivează pregătirea pentru război, închide orizonturile. Securitatea pune la încercare dimensiuni mult mai profunde ale creativității umane, nu doar armele vândute de producătorii lor.

În discursul public european se aud și tonuri noi pe lângă cel al victoriei Ucrainei. Cel mai sensibil este viitorul sistemului european de securitate: împotriva Rusiei ori împreună cu ea. Deocamdată, ceața războiului occidentalo-rus sporește, pacea nu se apropie, sunt sugerate escaladări către un război și mai cumplit. La Davos, pentru prima dată, liderului actor de la Kiev i s-a atras atenția că a depășit timpul stabilit pentru intervenția sa când tocmai făcea zob ajutorul UE în conflictul care-i distruge țara. Altădată era ovaționat. Dacă a fost zelul moderatorului sau un mesaj politic de neputință al Europei urmează să ne lămurim. Dar, cred că acolo, în liniștita Elveție, liderul ucrainean a fost întrerupt fiindcă transmitea Europei responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă și ce va urma. I s-au mai acordat 15 minute.

Tot pentru prima dată, liderii UE s-au aflat în fața unei provocări unice generate nu de Rusia, a cărei imagine de inamic a fost creată meticulos, ci de aliatul lor strategic SUA. Tehnica diabolizării s-a însușit atât de bine, încât a început să fie folosită și în competițiile interne. Apele s-au tulburat, în ele se pescuiește adânc, iar puterile europene sunt invitate să găsească soluții de lungă durată. Europa tehnologizată începe să cocheteze cu arma nucleară, recunoscându-i astfel valoarea. Ultima care a avut această convingere a fost Coreea de Nord. La Abu Dhabi s-au desfășurat negocieri între SUA, Rusia și Ucraina. Discreția este totală, publicul a aflat doar despre un schimb de prizonieri, iar despre negocierile ruso-americane nu se știe mai nimic. UE nu este reprezentată direct la discuțiile despre război, deși se regăsește în propunerile negociate. Delegația rusă a fost formată din militari, ceea ce sugera că acolo nu se vor negocia teme majore, ci doar tehnice. Urmează alte negocieri, mai consistente, la Geneva.

Nu va fi pace prea curând în Ucraina și principala piedică nu este teritoriul, ci garanțiile de securitate. Occidentul a investit prea mult în război, financiar, dar mai ales politic, scopurile reale sunt mai profunde decât cele declarate și vor schimba lumea. Se ascund prea multe pentru ca pacea să fie limpede. Doar ceea ce se întâmplă cu adevărat pe front se știe. Actuala generație de lideri politici occidentali a descoperit târziu adâncimea aisbergului și nu are soluțiile potrivite. A trăit într-o lume a ei și va fi nevoie să apară alta care să construiască pacea pe fondul schimbării. Președintele Trump și-a înființat organizația numită pompos Consilul Păcii – un fel de mini-ONU, personal și de miliarde – alăturând-o altora înființate cu scopuri focalizate, dar din care SUA nu făceau parte. Probabil, s-a convins că organizațiile consacrate de securitate globală și europeană nu mai pot reveni pe linia de start. Dar este și un test pentru verificarea loialităților. Inițiativa divizează Europa mai mult decât tema războiului.

Înaintea declanșării operației militare speciale, Rusia propusese Occidentului consultări pentru securitate și garanții. A fost refuzată. Acum Kievul sprijinit de UE și SUA, cere garanții care să includă, printre altele, instalarea unui contingent NATO pe teritoriul ucrainean și constituirea unei armate de 800.000 de militari, finanțată și înzestrată de Occident. Secretarul general al NATO a declarat recent că, după încheierea păcii, Alianța Nord-Atlantică va fi prezentă în Ucraina pe uscat, pe mare și în aer. O asemenea declarație mai curând amână sine die momentul păcii. Președintele Vladimir V. Putin repetă că Rusia va continua să-și atingă scopurile, militar ori prin diplomație, și că poziția oficială a Moscovei la negocieri este în spiritul convenit cu președintele Donald Trump la Anchorage. UE se pregătește pentru război cu Rusia, ea, la rându-i, consideră că în Ucraina se dorește doar o pauză pentru refacerea armatei ucrainene, apoi proxi-războiul va fi reluat și cu participarea NATO. Cancelarul german susține că UE va intra în război peste doi- trei ani, iar Germania a început să-și disloce tancuri aproape de granițele Rusiei. Tancul nu este armă defensivă.

Cu toate acestea, pacea nu este exclusă. Pentru președintele Donald Trump urmează alegerile parțiale, probleme interne nerezolvate se acumulează, scandalul Epstein vulnerabilizează mituri, îndeplinirea promisiunilor electorale întârzie, tarifele și sancțiunile nu au adus în SUA banii pe care să-i simtă electoratul, dar au accelerat procesul de erodare a dolarului și au generat reacții anti-dolar. A declarat mereu că răzoiul din Ucraina este războiul altora și el nu l-ar fi permis, dar constată cât de mult a radicalizat lumea. Președintele SUA are nevoie de un succes sonor. Întârzierea păcii se poate întoarce împotriva lui. Se pare că de aceea caută și o formulă de retragere din negocieri până nu e prea târziu.

UE se pregătește să-și asume povara războiului, a devenit cel mai important sprijinitor financiar, dar pozițiile se nuanțează, resursele se diminuează, iar atât de trâmbițatul program de reînarmare și de reconstrucție militară care să aducă victoria cere timp. Asta o știe și adversarul. În noile jocuri de putere reapare dimensiunea nucleară. În afara susținerii războiului, organizația nu a avut alte inițiative pe măsura potențialului ei. UE și SUA mai curând își pun reciproc bețe în roate. În aceste condiții cred că liderii UE ar trebui să analizeze serios, printre altele, și posibilitatea ca violența armată să depășească teritoriul Ucrainei. S-ar putea întâmpla când conducerea politică a Rusiei ar decide să lovească infrastructura logistică din țările vecine Ucrainei, prin care sosește ajutorul de război occidental, sau în urma unei provocări majore. Ar însemna război cu NATO, dar a declara război unei superputeri nucleare ar fi o uriașă încercare.

Pe front, ofensiva continuă. Forțele ruse se apropie de ultimul aliniament fortificat al apărării. Comandantul armatei ucrainene a declarat că situația cea mai dificilă este pe o adâncime de 20 km a frontului de aproximativ 1.200 km. Acolo i se decimează efectivele. Sistemul energetic al Ucrainei și infrastructura de transport sunt distruse continuu, sunt lovite obiective ale industriei de apărare, ajutorul occidental se diminuează exact atunci când ucrainenii au tot mai mare nevoie de el, presiunea asupra negocierilor este imensă. Între timp, actori politici ai unui Occident până mai ieri omogen încep să caute soluții pentru securitatea lor prin China, India ori America de Sud, adică prin Sudul global, pe care până mai ieri îl ignorau. Se aud tot mai insistent voci care susțin că UE trebuie să reia dialogul politic cu Rusia. La Jocurile Olimpice din Italia, oficialii SUA au fost huiduiți.

În Strategia Securității Naționale, președintele Donald Trump a stabilit că emisfera vestică va constitui prioritatea politicii de securitate a SUA în mandatul său. Dezvoltă, astfel, Doctrina Monroe din sec. XIX. A dat semnalul în Venezuela, de unde a început Simon Bolivar eliberarea Americii de Sud de puterile coloniale europene, urmată de apariția unor state cu un puternic sentiment al identității. Amenințările împotriva Mexicului, Canadei, Danemarcei ori Cubei sugerează doar posibile noi frontiere. Este interesant cum s-ar proceda cu Canada, a cărei suprafață o depășește pe cea a SUA. Doctrina Monroe își propusese să neutralizeze puterile europene care controlau în bună măsură continentul american, a avut succes și a permis extinderea teritoriului SUA prin războaie ori acte de vânzare-cumpărare. Odată cu stabilirea zonei lor de influență, SUA au recunoscut multipolaritatea și au transmis că noua competiție se va desfășura dincolo, pe cealaltă emisferă, de pe aliniamentele pe care și le-au proiectat. Ceilalți competitori vor stabili ei cum se vor înscrie în cursă, dar superputerea a transmis tuturor că va gestiona multipolaritatea, combinând sancțiunile cu proxi-războaie.

În discursul public al politicienilor UE s-a produs de ceva vreme o mutație interesantă. Când vorbesc despre Europa, ei înțeleg teritoriul Uniunii Europene. Bătrânul continent s-a automutilat atunci când o parte dintre liderii ei i-au redus dimensiunea, ignorând componenta eurasiatică. Au eliminat teritoriul Rusiei, așa cum procedaseră și când au respins Turcia. Cele două state au rămas la locul lor, aparțin civilizației europene, dar culeg roadele eugeniei teritoriale practicate de UE, exact atunci când problema resurselor devine tot mai complicată. Groenlanda, de exemplu, reprezintă circa două milioane km² din continentul european, un teritoriu cu potențial imens. Dar pentru menținerea lui, UE poate face doar atât cât îi vor permite SUA. Tot așa s-a întâmplat cu o parte din teritoriul Ciprului, ocupat de Turcia cu decenii în urmă. Gardurile care divizau Europa bipolarității par jucării în comparație cu zidurile fortificate de azi, chemate să apere ce a rămas. Se anunță vremuri dificile în care, pentru a ajunge putere globală, organizația europeană va fi nevoită să gestioneze serioase provocări interne și să adoarmă demoni istorici, folosindu-și bogata cultură politică.

Tradiționalul Pentagon, rebotezat nu demult Departament al Războiului, tocmai a publicat Strategia Apărării Naționale. În document se detaliază cum va fi folosită forța pentru a promova opțiunile stabilite în strategia securității naționale. Se schimbă unele accente. Forțele armate nu vor mai fi distrase de la misiunea lor principală prin intervenții, războaie fără sfârșit, schimbări de regimuri ori construcția de națiuni. Misiunea lor este să apere teritoriul SUA și să le protejeze interesele în emisfera vestică. Dar vor descuraja China în bazinul indo-pacific, vor gestiona relațiile cu Rusia, care rămâne o amenințare persistentă, mai ales pentru membrii estici ai NATO. SUA își vor intensifica eforturile pentru a împărți sarcinile cu aliații și partenerii lor, vor folosi eficient industria de apărare. Practic, se transmite lumii că nu se vor schimba prea multe, forțele au libertatea de a interveni oriunde în lume, cu intensități deosebite și în interesul SUA. O demonstrează situația complexă creată în jurul Iranului. Dar apelul către aliați și parteneri la asumarea eforturilor ne spune că și în funcție de resurse. Nu este nici acum clar dacă succesul operației de extragere a președintelui Venezuelei din patul său s-a datorat tehnologiei, profesionalismului deosebit al executanților ori celor 50 milioane de dolari puse premiu pe capul lui. Totuși, și aici ca și în Iran, SUA demonstrează că nu doresc să se angajeze în conflicte cu durată lungă.

(Preluat de la site-ul oficial al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice ”Gheorghe I.Brătianu”)