Trenin: Cum trebuie perceput acum Trump și politica SUA în ansamblul ei?

Dmitri TRENIN, director al Institutului de Economie Militară Mondială și Strategie al Universității Naționale de Cercetare „Școala Superioară de Economie”, pentru revista Profili

Misiunea istorică a lui Trump (în propria lui viziune) a fost să „restabilească măreția Americii”, de a scoate țara din deriva în care s-a aflat în ultimele un deceniu și jumătate – două decenii. Inițial, această misiune a fost interpretată de Trump și de susținătorii lui din mișcarea MAGA în termeni de concentrare națională și de auto-limitare necesară. Linia generală era cam așa: de la ideologie liberal-globalistă (și „woke-ism”) la o abordare pragmatică, de afaceri, de la protejarea și promovarea intereselor imperiului american, la întoarcerea cu fața spre propria țară și problemele ei.

Această orientare includea recunoașterea diversității lumii și a existenței mai multor mari puteri, cu care SUA trebuie să ajungă la înțelegeri. Se presupunea că în centrul atenției Administrației celui de-al 47-lea președinte vor fi chiar Statele Unite, apoi emisfera Vestică, după aceea China, iar după ea restul lumii. Principala sferă funcțională a activității Washingtonului urma să fie geoeconomia; printre problemele de securitate, pe primele locuri se aflau imigrația ilegală și traficul de droguri. Provocarea venită dinspre China era privită primordial ca una tehnologică și economică. Trump promitea rezolvarea rapidă a conflictelor internaționale, inclusiv a celui ucrainean, și se poziționa ca un președinte al păcii.

Începutul noului său mandat a fost energic. Trump a lansat imediat o ofensivă tarifară împotriva restului lumii, care, chipurile, „profita” de America; s-a delimitat ideologic de Europa; a „șters de pe fața pământului” obiectivele nucleare ale Iranului și a făcut lobby activ pentru a primi Premiul Nobel pentru Pace. Trump a restabilit contactul direct cu Kremlinul, folosind în acest scop diplomația-navetă a oamenilor lui de încredere și a organizat la Anchorage un scurt summit cu președintele Vladimir Putin. În urma acestei întâlniri a apărut un fel de înțelegere reciprocă americano-rusă privind formulele și căile de soluționare a crizei ucrainene – ceea ce în Rusia este uneori definită ca „spiritul de la Anchorage”.

Acesta a devenit, se pare, punctul culminant al dezvoltării relațiilor dintre Washington și Moscova, după care procesul s-a poticnit. Trump nu a reușit să obțină acordul aliaților europeni pentru „înțelegerea reciprocă” de la Alaska. Spre deosebire de Trump, aliații erau deciși să continue războiul împotriva Rusiei „până la ultimul ucrainean”. În principiu, Trump avea suficiente posibilități pentru a forța Europa să se supună și pentru a-i ordona lui Zelenski să ducă la îndeplinire condițiile procesului de soluționare. Faptul că președintele american nu a folosit aceste posibilități arată, probabil, că o mare parte nu doar a clasei politice (Congresul, mass-media etc.), dar și a aparatului de politică externă al SUA (comunitatea de informații, Pentagonul, Departamentul de Stat), precum și o serie de colaboratori apropiați ai lui Trump nu erau, ca să spunem așa, entuziasmați de „formula de pace”, greu de prezentat ca o victorie asupra Rusiei.

Lui Trump nu i s-a permis nici măcar să culeagă roadele care atârnau foarte jos și aveau un caracter evident tehnic: rezolvarea problemei restituirii proprietății diplomatice ruse confiscate încă pe vremea președintelui Obama, restabilirea zborurilor directe între cele două țări și altele. În același timp, presiunea sancțiunilor americane asupra Rusiei nu numai că nu s-a diminuat, ci chiar s-a intensificat – în special în raport cu companiile energetice ruse. Au fost introduse și tarife suplimentare speciale pentru țările care cumpără petrol rusesc. Washingtonul a ignorat demonstrativ propunerea Moscovei privind respectarea limitelor prevăzute de Tratatul START-3, a cărui valabilitate a expirat în februarie. Negocierile trilaterale ruso-americano-ucrainene începute în 2026 s-au redus, în aceste condiții, la discutarea unor chestiuni tehnice.

Între timp, politica externă a SUA a devenit sincer agresivă. În ianuarie, Trump a desfășurat o operațiune militară pentru schimbarea puterii în Venezuela, pentru capturarea prin forță a președintelui acesteia și supunerea Caracasului voinței sale. La sfârșitul lui februarie, SUA împreună cu Israelul au atacat Iranul, l-au lichidat pe liderul suprem al acestei țări și au anunțat că intenționează să schimbe regimul de la Teheran. Acest război de mare amploare continuă până în ziua de azi. Concomitent, Trump a enunțat obiectivul „schimbării de regim” și în cazul Cubei. Redenumit anul trecut în Ministerul Războiului, Pentagonul a început să corespundă pe deplin noului său nume. Mai mult, șeful instituției, Pete Hegseth, a declarat public că nu există vreo limită în utilizarea forței.

Astfel, Trump s-a îndepărtat definitiv de obiectivele declarate inițial și a revenit la agenda globală, tradițională pentru Washington, dar într-o variantă bazată vădit pe forță, care neagă, în principiu, dreptul internațional. S-a întâmplat acest lucru probabil pentru că, având de înfruntat, în anul alegerilor intermediare, probleme interne (eșecuri în politica migrației, anularea de către Curtea Supremă a unei părți a taxelor vamale, „cazul Epstein”, scăderea popularității personale), Trump a ales să se apropie de grupuri cu influență politică și financiară – „neoconservatorii” și lobby-ul israelian. Aliații lui din MAGA au rămas pe dinafară. De fapt, în locul hegemoniei învechite a Occidentului colectiv, construită pe baze liberal-globaliste, Trump încearcă acum să instaureze o hegemonie mondială unilaterală a SUA, dar deja pe o bază pur de forță. Această schimbare de direcție necesită o clarificare a abordării noastre față de America.

Ce ar trebui să facem?

În ultima perioadă, în discursul nostru public s-a consolidat părerea că SUA și Occidentul în ansamblul lui și-au pierdut hegemonia de odinioară, că lumea multipolară a devenit o realitate, China a depășit economic Statele Unite, iar țările BRICS au întrecut G7 etc. Multe sunt adevărate, dar trebuie avut în vedere faptul că, în viitorul previzibil, SUA rămân cea mai mare putere mondială. O putere care, după ce ”adormea” sub Biden-„Cernenko”, sub Trump a trecut la contraofensivă. Scopul Washingtonului nu este atât instaurarea unei noi ordini mondiale, cât generarea unui haos mondial pentru a domni în el.

O asemenea politică a Washingtonului face în mod obiectiv din Statele Unite un adversar geopolitic și potențial militar al Rusiei. De fapt, odată cu revenirea lui Trump la Casa Albă, SUA nu au încetat să fie adversarul nostru în conflictul ucrainean. Țara noastră nu acceptă pretențiile nimănui la dominație mondială și mereu devine obstacol în calea pretendenților la o astfel de dominație. Ceea ce nu înseamnă că iminent, după atacul asupra Iranului, va urma un atac asupra Rusiei, dar, în plan strategic, aspirațiile Administrației Trump conduc SUA către o confruntare cu țara noastră.

Prerogativa și dreptul Comandantului Suprem este să decidă cum să continue operațiunea diplomatică specială (dialogul cu Trump). În anul care s-a scurs, acest dialog a adus unele rezultate. El a contribuit la distanțarea parțială a lui Trump de conflictul din Ucraina, la divergențe între SUA și Europa, precum și la poziționarea Rusiei ca țară care aspiră la o pace de durată. Cu totul altceva sunt perspectivele eforturilor diplomatice în contextul în care Zelenski este total și iremediabil inadecvat, Europa se pregătește să lupte cu Rusia, iar poziția lui Trump va slăbi, probabil, din punct de vedere politic în urma alegerilor din noiembrie și a rezultatului deloc triumfal al aventurii iraniene.

În niciun caz nu trebuie ignorată perfidia lui Trump, manifestată în două rânduri – în iunie 2025 și în februarie 2026 – în privința Iranului. Situația devine cu atât mai picantă cu cât negociatorii americani din dosarele ruso-ucrainean și iranian sunt unii și aceiași oameni, foarte apropiați de șeful Casei Albe. Trump chiar este, în sens literal, stăpânul propriului său cuvânt – altfel spus, el este un partener nesigur. Asta nu înseamnă că nu se poate discuta cu el; doar că nu este obligatoriu să-l și crezi (sau semnătura lui). De asemenea, nu trebuie uitat nici o clipă că doctrina militară reală a SUA stabilește drept obiectiv neutralizarea (decapitarea – în sens literal) conducerii superioare a statului advers chiar de la începutul conflictului. În cazul Rusiei, garanțiile de securitate ale țării – inclusiv pe direcția ucraineană – pot fi asigurate în primul rând prin mijloacele militare proprii. În această privință trebuie să ne bazăm doar pe noi înșine.

Agenda relațiilor ruso-americane pentru viitorul previzibil s-a restrâns la maximum. În sfera securității internaționale – cândva cea mai importantă – s-au produs modificări principiale în ultimul timp. Epoca de peste o jumătate de secol a controlului armamentelor strategice s-a încheiat. Stabilitatea strategică în lume a slăbit în mod critic și nu mai poate fi refăcută sub forma ei anterioară. Se impune o regândire a situației în condițiile unei lumi multipolare nucleare și, înainte de toate, se impune elaborarea, împreună cu partenerii asiatici ai Rusiei – China, India, Pakistan și Coreea de Nord – a unor noi modele de descurajare și stabilitate. Cu Washingtonul trebuie să se rămână în contact permanent pentru a exclude neînțelegeri periculoase în situații de criză, dar negocieri și chiar consultări purtate după vechile tipare și-au pierdut definitiv relevanța.

Războaiele duse de SUA și Israelului împotriva Iranului au dat o lovitură de o putere uriașă ideii de neproliferare nucleară. Mai mult ca niciodată, arma nucleară servește astăzi drept singura garanție reală împotriva unui atac din partea SUA. În plus, renunțarea de facto a Washingtonului la garanțiile nucleare de securitate pentru aliații lui din Europa, Asia și Orientul Mijlociu îi împinge pe acești aliați să creeze propriile arsenale nucleare sau să le extindă pe cele de care dispun. Vechea cooperare dintre Moscova, Washington și alte capitale ale puterilor nucleare privind programul nuclear iranian și problema nucleară a Peninsulei Coreene și-a pierdut complet actualitatea.

Posibilități pentru o cooperare economică cu America sunt teoretic mari. Dar doar în teorie. Realizarea acestor posibilități în viitorul previzibil este extrem de îndoielnică. Sancțiunile antirusești sunt „serioase și de durată”. O mare parte dintre ele au fost introduse prin legi ale SUA – iar aceste sancțiuni nu pot fi revizuite de președinte. Cei mai mulți dintre cetățenii ruși care sunt, astăzi, în viață, nu vor apuca nici anularea, nici măcar o relaxare susbtanțială a acestor restricții. Pentru noi, are sens să acceptăm situația actuală ca pe o realitate pe termen lung și să ne construim strategia geoeconomică cu accent pe dezvoltare internă și pe relațiile cu partenerii non-occidentali.

În locul fostei cooperări cu Washingtonul pe probleme regionale au apărut ciocniri de interese în diferite regiuni. Neavând posibilitatea de a ne opune, am fost nevoiți doar să urmărim evoluția evenimentelor din Venezuela. Altceva este Iranul. Este partenerul nostru strategic și important, iar rezultatul actualului război va influența atât situația imediat la sud de granițele noastre, cât și pe cea din Orientul Apropiat și Mijlociu în ansamblul lui. Altă poziție vulnerabilă este Cuba, care pentru noi are nu doar o importanță geopolitică, ci și una emoțională. Cu Coreea de Nord Rusia este legată printr-un tratat ce prevede ajutor militar reciproc. Și, desigur, principalul rival al SUA în lumea contemporană – China – este principalul nostru partener internațional. În toate direcțiile enumerate, este în interesul nostru să consolidăm relațiile cu partenerii și aliații supuși presiunilor și amenințărilor din partea SUA. Rezistența lor poate încetini sau opri contraofensiva lui Trump. Cu de la sine putere, America nu se va opri niciodată.