Fiodor Lukianov: Garantul insecurității

Războiul condus de SUA și Israel împotriva Iranului a ridicat problema limitelor relațiilor de alianță

Fiodor LUKIANOV, redactor șef al revistei Rusia în politica globală, director științific al Clubului Internațional de Dezbateri ”Valdai”

Războiul condus de SUA și Israel împotriva Iranului a ridicat într-un fel nou o problemă intens dezbătută de câțiva ani: natura și limitele relațiilor de alianță în secolul XXI. În ultimul secol, în special în a doua lui jumătate, împărțirea lumii în blocuri a stat la baza politicii internaționale. Patronatul unui partener mai puternic asupra unuia mai slab, schimbul de loialitate politică pentru garanții de securitate, constituiau esența relațiilor în anii Războiului Rece. Această abordare s-a păstrat și după încheierea lui, deși claritatea anterioară s-a estompat.

În locul unor adversari preciși de ambele părți, a apărut ideea valorilor și intereselor comune, care îi și țin laolaltă. În cazul occidental, acest lucru se observă mai pronunțat. În primul rând, pentru că acolo a rămas o componentă ideologică (bazată pe valori) semnificativă și, în al doilea rând, datorită inerției succesului din confruntarea anterioară. Mai simplu spus: împreună noi suntem o forță, uitați-vă ce inamic am năruit! După dispariția URSS-ului, Rusia nu prea a reușit, ca să fim sinceri, să închege alianțe. A fost o conexiune, determinată de moștenirea sovietică și de imposibilitatea de a se decupla cu adevărat, dar și o convergență de interese – economice și politice – deși acestea din urmă, trebuie să recunoaștem, s-au redus pe măsură ce generațiile aflate la putere se schimbau. Indiferent de situație, forma s-a menținut și aici – uniuni cu pretenții de relații de alianță sau cel puțin de parteneriat strategic.

Acum, inerția secolului trecut a secat. În spațiul eurasiatic, acest lucru se manifestă în traiectoriile tot mai complexe ale legăturilor Rusiei cu vecinii ei.

Ele pot fi descrise în mod diferit, dar în marea majoritate a cazurilor, ele se încadrează cu greu în schemele liniare „cu noi sau împotriva noastră”. Iar aceasta este o tendință generală în lumea de astăzi, unde fiecare se pune în primul rând pe sine și propriul interes.

Până la un anumit moment, societatea occidentală părea o excepție bine închegată. Atât de bine închegată, încât nici măcar încercările principalului ei jucător, Statele Unite, de a-i pune pe aliați într-o poziție tot mai dezavantajoasă nu i-au îndepărtat. Înghițindu-și supărarea, ei se țineau strâns de camaradul lor mai mare. Înainte de toate din cauza temerilor legate de securitatea lor militară și politică, deoarece a devenit clar că, în deceniile anterioare, propria lor capacitate de a o asigura aproape că se evaporase.

Se pare că încă o campanie din Orientul Mijlociu va marca un moment decisiv. Caracterul agresiv și ilegal al acțiunilor Statelor Unite îi face pe europeni să se simtă incomod.

Europenii s-au obișnuit cu ipocrizia liniștitoare, nu cu lăudăroșenia care arată cât de puțin îi pasă unui aliat de toate convențiile. În sine, acest lucru nu ar fi zguduit temelia. În 2003, capitalele Europei continentale au fost indignate de invazia americană în Irak, dar s-au grăbit să se împace cu Washingtonul și l-au ajutat să iasă din mlaștina irakiană. De data aceasta, situația este diferită. Prin demersurile lui, principalul garant al securității pune această securitate în pericol. Ba chiar insistă ca aliații lui să ajute garantul să rezolve problema de el însuși provocată, o problemă cu care nu înțelege pe deplin, ce să facă.

Președintele Trump, după care și oficialii lui, au dat de înțeles că partenerii europeni și asiatici trebuie să-și trimită navele în Strâmtoarea Ormuz pentru a asigura acolo libertatea de navigație, adică propria lor aprovizionare cu energie. O libertate pierdută din cauza atacului asupra Iranului și a măsurilor de represalii ale acestuia de a închide calea navigabilă, despre care a avertizat în repetate rânduri. SUA și Israelul nu au crezut că Teheranul va îndrăzni sau va putea face așa ceva. Dar s-au înșelat. Acum, membrii europeni ai NATO, Canada, Japonia, Coreea de Sud și Australia, se confruntă cu o dilemă: fie se angajează, cu riscul de a înregistra pierderi și victime, într-un război de care se distanțează, fie se sustrag dorințelor patronului lor. Deocamdată, alegerea este în favoarea celei de-a doua variante.

Și mai delicată este situația monarhiileor din Golf, aflate pe linia focului direct al Iranului, deoarece pe teritoriul lor se află numeroase obiective militare americane. Staționează ele acolo (în mare parte din perioada operațiunii Furtună în Deșert, din 1991) sub pretextul apărării. Dar a reieșit că tocmai din acest motiv ele au și devenit ținte ale atacurilor. Un soldat francez ucis după ce a fost lovită o bază din Irak este încă o victimă a războiului izbucnit după atacul asupra Iranului. Acest incident regretabil se remarcă în mod deosebit pe fondul recentelor declarații grosolane ale lui Trump, care a afirmat că aliații din NATO nu au ajutat Statele Unite în Afganistan, ascunzându-se departe de linia frontului. Atunci toți s-au indignat, iar el a fost nevoit să-și pondereze un pic tonul.

Toate cele descrise nu înseamnă că NATO și blocul occidental în ansamblul lui sunt în pragul colapsului. După încheierea acțiunilor militare, carapacea se va reface, probabil. Dar foarte posibile sunt consecințele pe termen lung.

Patronajul (se poate folosi și termenul ”acoperiș” din lumea criminală) funcționează atunci când patronul, deși obține din relație principalul profit, își asumă anumite obligații. Dacă totul se reduce doar la profitul celui care oferă acoperiș, subordonații vor simți inevitabil nevoia de a găsi o alternativă. În sistemul actual, acest lucru este greu de imaginat: singuri nu pot, alt „acoperiș” nu se întrevede. Dar și o picătură ascute piatra. Iar aici este o picătură chiar foarte vizibilă.

(Preluat de la revista Russia in Global Affairs)