Fiodor Lukianov: Un război deloc obligatoriu, o victorie obligatorie

Politica americană față de Iran ia viraje amețitoare. Să încercăm să facem abstracție de zigzagurile președintelui american și să înțelegem de ce actuala coliziune din Asia de Vest este importantă din punctul de vedere al evoluțiilor globale.

Fiodor LUKIANOV, politolog, director științific al Clubului Internațional de Dezbateri ”Valdai”

Pornind războiul împotriva Iranului, Statele Unite au greșit în evaluarea inamicului. Analizată separat de numeroasele ”nuanțe” de pe teren, stabilirea obiectivelor în sine pare cinică, dar rațională. Trump a fost convins că trebuie profitat de momentul de maximă slăbiciune al Teheranului. Pentru că atunci, cu o singură lovitură poate fi răzbunată trauma psihologică veche de o jumătate de secol (ocuparea ambasadei SUA de către revoluționarii islamici), poate fi înlăturat un regim periculos pentru Israel, poate fi luat sub control un volum considerabil de petrol și o arteră de transport de importanță strategică, poate fi dat peste cap viitorul proiectelor eurasiatice. „Încercarea merită toți banii”, i s-a explicat președintelui, iar acesta a fost de acord.

Dar un premiu atât de mare nu se obține ușor. În primul rând, potențialul militar al Iranului depășește substanțial resursele celor cu care Statele Unite s-au confruntat direct în ultimele decenii. În al doilea rând, posibilitatea ca o țară atât de mare situată într-un loc de importanță strategică să lovească multe dintre interesele SUA și ale aliaților lor, prin perturbarea fluxurilor comerciale și economice, este considerabilă. În al treilea rând (chiar dacă nu este factorul principal), manifestarea forței brute, chiar și fără a imita niște justificări legale, i-a făcut pe aliați să ezite, deși în alte condiții s-ar fi simțit obligați să se alăture.

Planul campaniei, după cum se poate deduce, presupunea o capitulare rapidă a Iranului, e adevărat, nu se știe de ce fel – ba prăbușirea regimului, ba schema venezueleană de „loialitate impusă”, ba un acord care să limiteze libertatea Teheranului. Oricum ar fi, nu era avută în vedere o confruntare de lungă durată, iar când s-a prelungit, s-a ridicat întrebarea ce e de făcut. O întrebare nu atât practică, legată de o operațiune concretă, ci în mare măsură una conceptuală.

În dimensiunea politicii externe, „America înainte de toate” nu înseamnă izolaționism și nici măcar autocontrol sporit, așa cum ar dori o parte a coaliției lui Trump, ci capacitatea SUA de a atinge oricare dintre obiectivele considerate necesare, evitând orice responsabilitate și, la modul ideal, orice costuri. Simplificând, se poate spune că lozinca lui Trump pe scena internațională se exprimă prin formula unui toast din perioada sovietică târzie: să avem noi totul și să nu pățim nimic pentru asta.

O astfel de impunere a intereselor, ignorând reacția celorlalți, poate funcționa cel puțin pentru o vreme. În primul an, Trump a reușit de câteva ori să-i „frângă” pe partenerii nevoiți să recunoască superioritatea de forță (de obicei economică) a Americii. Dar una este să convingi pe cineva să se supună pentru că oricum nu are cum să se opună și alta este să provoci o situație pe care tu însuți nu o poți controla și care generează probleme tot mai mari pentru toți ceilalți, inclusiv pentru cei neimplicați în conflict. A te sustrage de la rezolvarea unor crize care nu te privesc este acceptabil; dar să creezi o criză acută și să-i lași pe toți ceilalți să se descurce, cerând, în același timp, beneficii materiale, este deja până peste poate.

În epoca ordinii mondiale liberale, respinsă de actualul președinte, SUA au pornit de la premisa că, pentru a optimiza promovarea intereselor naționale, trebuie să fericești lume întreagă cu un sistem corect de valori și o „guvernare globală” sub patronatul Washingtonului. În anii ’90, pentru a descrie rolul Statelor Unite, a fost chiar inventat elegantul termen de „hegemon binevoitor”. Donald Trump are o abordare opusă – interesele naționale cer sărăcirea celorlalți, mai ales că, potrivit versiunii lui, până acum toți nu au făcut decât să profite de săracii americani, dar acum e timpul să plătească (amuzant este că, zilele trecute, președintele Finlandei, Alexander Stubb, partenerul de golf al lui Trump, s-a plâns într-un interviu că hegemonul a rămas, dar nu mai dorește binele nimănui).

Însă, în această logică, hegemonul trebuie să demonstreze clar și fără echivoc că are suficientă putere pentru a-i obliga pe toți, la nevoie, să-i urmeze voința. Iar Iranul este testul decisiv, ales, de fapt, chiar de americani. A trece cu bine acest test se dovedește de o importanță principială. Iar rezultatul va determina posibilitățile Americii pe scena mondială în perioada următoare, inclusiv după Trump.

Și prin ce diferă Iranul de campaniile anterioare, precum cele din Irak sau Afganistan, încheiate pentru SUA, ca să spunem delicat, fără triumf? Prin acea schimbare de abordare către una deschis de forță.

Să subliniem: pentru America, aceasta este, folosind o formulare răspândită în anii 2000, un război la alegere (spre deosebire de Israel, care are, cel puțin formal, motive să considere operațiunea drept o măsură de asigurare directă a securității sale). Să alegi un astfel de război se poate, dar să alegi ce anunți drept victorie, cum îi place lui Trump, este mai dificil. De exemplu, acum este imposibil să consideri operațiunea „Furia Epică” un succes dacă Iranul păstrează controlul asupra Strâmtorii Ormuz, a cărei importanță globală a fost evidențiată în deplinătatea ei.

Concluzia care rezultă nu este una încurajatoare. Statele Unite au nevoie disperată de o victorie incontestabilă în acest război. Setul de cerințe reciproce nu permite să se conteze pe un acord amiabil. Ceea ce înseamnă escaladare. Miza este prea mare.

(Ziarul ”Rossiiskaia gazeta”; preluat de la site-ul revistei ”Russia in Global Affairs”)