Fiodor Lukianov: Nu conform scenariului

Fiodor LUKIANOV, politolog, redactor-șef al revistei Rusia în politica globală, director științific al Clubului Itnernațional de Dezbateri ”Valdai”

Războiul din Orientul Mijlociu nici nu se gândește să se domolească – este evident că inițiatorii lui au subestimat tenacitatea Iranului și capacitatea acestuia de a provoca daune de răspuns. Mai mult, fără acest atac, iranienii nu ar fi riscat, probabil, în nici un fel de circumstanțe, să pună în aplicare amenințările cu blocarea Strâmtorii Ormuz.

Avertismente în acest sens s-au făcut auzite și înainte, însă la Teheran se înțelegea că asemenea acțiuni ar lovi foarte multe state din lume și, în consecință, le-ar întoarce ferm împotriva Iranului. Contrar propagandei militare a SUA și a Israelului, autoritățile iraniene nu sunt și nu au fost niciodată niște fanatici nechibzuiți. Dimpotrivă, comportamentul lor a fost mereu calculat. Ceea ce nu este obligatoriu sinonim cu impecabil – calculul poate fi incorect, la fel ca fixarea obiectivelor. Important însă este că nu vorbim de o imprevizibilitate impulsivă, ci despre pași raționali.

Oricum ar fi, de decenii Republica Islamică s-a pregătit pentru o confruntare cu SUA, construind un sistem socio-economic și politic capabil să reziste unui conflict de lungă durată. Iar acum, Iranul percepe în mod justificat ceea ce se întâmplă ca o luptă pentru supraviețuire – deci, toate mijloacele sunt legitime. Blocarea canalului de importanță strategică pentru întreaga lume este văzută ca justificată – nu era, pur și simplu, altă ieșire. Acest lucru a pus partea atacatoare în fața unei dileme extrem de neplăcute: acum este imposibil să declari un succes fără restabilirea libertății de navigație. Iar restabilirea nu reușește.

Este, probabil, pentru prima dată când Iranul s-a simțit, în totalitate, stăpân pe situație, dispecer al bunăstării țărilor care sunt nevoite să ceară permisiunea de trecere a navelor. Iar Teheranul ia decizii în funcție de pozițiile solicitanților. Iar pofta vine mâncând – de ce, în principiu, să nu fie revizuit regimul Strâmtorii, folosind-o ca pârghie permanentă?

Ce va întreprinde Casa Albă se va clarifica în cel mai scurt timp. Momentul în care Trump putea, în stilul lui caracteristic, să anunțe o victorie grandioasă și să încheie operațiunea a fost demult ratat. Situația cu Strâmtoarea a pus problema tranșant: cine dictează într-o chestiune de importanță princiipială pentru toți? Este adevărat că președintele SUA a încercat totuși să prezinte lucrurile în felul lui: cum că America nu are nevoie de Ormuz pentru aprovizionarea cu energie, să o deblocheze cei pentru care este vitală. Dar asta este, desigur, o scuză foarte șubredă, ca să o spunem pe șleau, deoarece cauza blocajului constă în chiar deciziile și măsurile Statelor Unite. De aceea, șansa de a evita o debarcare la fața locului este mică. Iar rezultatele unei operațiuni terestre sunt greu de anticipat.

Situația are și un alt aspect foarte important – perspectivele monarhiilor din Golf, care, fără voia lor, au devenit ținte ale unui război regional major. Țările arabe bogate și-au construit strategia pe capacitatea de a limita instabilitatea regională prin finanțări generoase în toate direcțiile. În primul rând – către SUA, care, încă de la începutul anilor 1990, odată cu operațiunea Furtună în Deșert, s-au instalat masiv în statele din jurul Golfului sub pretextul asigurării securității acestora. Achizițiile uriașe de armament efectuate de monarhii și investițiile în economia americană au reprezentat, în mare măsură, un tribut plătit Washingtonului pentru protecție și loialitate. Se spune că actuala harababură îi avantajează pe americani, deoarece pune cruce șansei de a crea un regim de coexistență pașnică și constructivă între țările arabe și Iran și de a urma o politică independentă, legându-le mai strâns de SUA.

Chiar dacă o asemenea intenție există, rezultatul nu este evident. Mai simplu spus, investițiile nu s-au amortizat. În locul întăririi securității, a ieșit o criză nemaivăzută, care pune sub semnul întrebării întreaga poziționare politico-economică a țărilor Consiliului de Cooperare al Golfului ca „refugii sigure” pentru afaceri și prosperitate. Relațiile cu Iranul sunt compromise, dar și să te aliniezi vădit la atacul americano-israelian împotriva unei țări musulmane este riscant. Mai ales că rezultatul este incert.

Generalizând, ceea ce se întâmplă marchează începutul unei noi etape în politica internațională. Factori precum forța, voința și rezistența încep să prevaleze asupra bogăției și chiar asupra avansului tehnologic. Iar un aspect și mai important rămâne capacitatea de a gestiona procesele politice interne, adică menținerea stabilității socio-politice.

De fapt, calculul principal al atacatorilor a fost că, după lovitura de decapitare, sistemul iranian se va prăbuși pur și simplu, mai ales că potențialul de nemulțumire se acumulase de mult acolo. S-a întâmplat însă altfel, iar dacă războiul se va prelungi serios, problema stabilității interne va apărea deja și în statele agresoare. Și dacă conducerea israeliană poate vorbi despre amenințări directe și evidente, pentru a căror eliminare trebuie strânsă cureaua, administrației americane îi va fi mult mai greu să convingă populația de necesitatea continuării războiului. Iar în monarhiile din Golf degringolada nu va face decât să crească – din cauza incertitudinii viitorului.

Niciun război nu decurge conform planului. Dar fiecare dintre ele devine catalizatorul tendințelor apărute în timp de pace. Și, de regulă, le face ireversibile.

(”Rossiiskaia gazeta” – revista ”Russia in Global Affairs”)