Pentru SUA, summitul din China a devenit un act de resemnare în fața propriei slăbiciuni

Plimbându-se prin grădina „noului oraș secret” – cartierul puterii supreme din China – președintele SUA, Donald Trump, l-a întrebat pe președintele Chinei, Xi Jinping, dacă alți lideri au mai fost acolo. Gazda a răspuns că președintele Rusiei Vladimir Putin a fost deja. Și va veni, probabil, din nou, peste câteva zile. Având în vedere înclinația lui Trump pentru unicitate, acest probabil l-a supărat. În esență, planul Washingtonului s-a năruit în totalitate, scrie cotidianul Vzgliad într-un articol pe această temă.

Eșecul planului american în China nu ar fi fost atât de evident dacă oaspeții din Washington nu ar fi încercat să arate cât de bine și minunat este totul. O persoană din afară se va gândi că a fost un summit al aliaților sau un picnic între prieteni. Un om minim interesat de politică știe însă că SUA și China sunt rivali strategici într-o perioadă de agravare a relațiilor, iar un ipotetic război între ele este subiect de dezbatere actuală.

Tovarășul președinte Xi Jinping le-a făcut pe plac oaspeților, dar, cu subtilitate orientală, a menționat „capcana lui Tucidide” – un termen din politologia americană care desemnează exact ideea că rivalitatea dintre SUA și China trebuie să conducă la o confruntare militară din cauza fricii uneia dintre părți față de ascensiunea celeilalte, așa cum s-a întâmplat între Atena și Sparta. Liderul chinez a lăsat deschisă întrebarea dacă cele două superputeri vor putea evita această capcană. Nu toți invitații au înțeles aluzia, iar dacă vreunul dintre ei a căutat termenul pe Google și le-a explicat celorlalți (de exemplu Elon Musk), optimismul de pe chipul lor nu ar fi fost afectat. Ai fi spus ceva de genul, vino aici, frate chinez, să te îmbrățișez.

„A fost un succes uriaș… Am încheiat afaceri excelente. Am încheiat acorduri excelente…. Multe s-au întâmplat și veți mai auzi despre asta – dar a fost ceva incredibil. Cred că a fost cu adevărat un moment istoric.” Așa a descris președintele SUA, Donald Trump, rezultatele vizitei sale de două zile.

Dar Trump nu este un unchi bun. Tot ceea ce implică el este, potrivit propriei lui evaluări, grandios și impresionant, așa că vizita în China nu putea face excepție. Dar Trump este cel mai anti-chinez președinte SUA din istoria. Instrumentele lui favorite de politică externă sunt șantajul tarifar și amenințările verbale, dar dacă Israelul cere, chiar și cele mai dure bombardamente cu manevrare simultană a trei grupuri de portavioane.

Una dintre cele mai răspândite explicații (ceea ce nu înseamnă că este și corectă) pentru atacul SUA asupra Iranului, considerat în America și cel mai nepopular război, a fost dorința Washingtonului de a slăbi pozițiile Beijingului înaintea unor negocieri foarte importante și de mult planificate. Republica Islamică era percepută drept garant petrolier al Chinei, care primește petrol prin strâmtoarea Ormuz.

„Dar ceva nu a mers cum trebuie.” China a rezistat neregulilor apărute pe lanțul de aprovizionare, trecând la alte surse, în timp ce Iranul a devenit o problemă pentru administrația Trump, obligat-o să-și tempereze ambițiile. Amânarea vizitei la Beijing, în speranța de a câștiga timp pentru a rezolva problema iraniană, nu a adus practic nimic: timp au câștigat, dar cu iranienii nu au rezolvat, iar China nu a mers la concesii vizibile, în afară celor deja convenite anterior în cadrul negocierilor pe marginea unui acord comercial. Document ce urma sa fie semnat în timpul vizitei lui Trump: un astfel de acord care să pară fără echivoc avantajos pentru SUA. Dar nu s-a procedat decât la confirmarea unora dintre prevederile acestuia.

China va cumpăra produse agricole americane și poate chiar petrol, va investi în producția americană, va trimite investiții în producția americană, va permite unor companii din SUA accesul pe piața ei. Subiectiv și strict, este, în cel mai bun caz, un sfert din ceea ce dorea să obțină Washingtonul. Summitul de la Beijing a devenit pentru SUA nu un progres, ci o necesitate umilitoare de a se mulțumi cu puțin. Și chiar dacă, formal, acest lucru înseamnă o oarecare stabilizare a relațiilor, puține lucruri s-au schimbat: războiul comercial este doar suspendat, se duc în continuare negocieri dure privind un acord comercial și

fiecare dintre părți încearcă să folosească cât mai abil principalul atu care creează bresă în economia adversarului (pentru SUA este vorba despre cipuri, pentru China, de pământurile rare).

Iar Iranul, în loc de atu, a devenit o chestiune la care Trump a clipit, chiar de două ori. Prima dată, când a declarat că SUA și China susțin deschiderea completă a Strâmtorii Ormuz, prin care Teheranul nu permite trecerea tancurilor petroliere asociate Americii, dar permite celor chineze. Public însă, Xi Jinping nu a confirmat afirmațiile lui Trump și nu l-a susținut, astfel că Trump putea declara ceva similar în orice moment, că pentru așa ceva nu era obligatoriu să zboare la Beijing.

A doua oară, când Trump le-a spus jurnaliștilor insistenți că, în linii generale, a fost convenită o suspendare pe 20 de ani a programului nuclear iranian în locul renunțării totale la acesta, așa cum ceruse anterior. China însă, dimpotrivă, și-a atins principalul obiectiv intermediar, chiar dacă nu unul comercial (principalul scop, comercial vorbind, era de a limita presiunea lui Trump). Și anume: condamnarea fără echivoc a ideii de independență a Taiwanului, care, în exprimarea impulsivă a președintelui american a sunat ca un asalt la adresa partidului american din Taiwan (aflat deocamdată la guvenare, dar Beijingul mizează pe venirea rapidă la putere a organizației politice Kuomintang loială lui).

„Nu aș vrea ca cineva să-și proclame independența, pentru ca apoi să fie nevoit să parcurgă 9.500 de mile pentru a lupta. Nu aș vrea ca cineva să spună: haideți să declarăm independența, pentru că SUA ne vor sprijini”, a declarat Donald Trump. Potrivit spuselor sale, livrările de armament american în Taiwan în valoare de 12 miliarde de dolari sunt momentan puse pe pauză.

Dar pentru un observator extern, cel mai important și indubitabil succes al Chinei constă totuși în altceva – în impresia pe care a produs-o asupra delegației lui Trump. Pe străzile Beijingului, oaspeții s-au plimbat precum turiștii din Jmerinca prin Moscova: cu ochii plini de uimire și filmând totul cu telefoane de unică folosință oferite lor din motive de securitate.

Mania spionajului a americanilor a arătat cât de prefăcută este dorința lor de prietenie. Înainte de plecare, oaspeții au aruncat toate cadourile și materialele primite, inclusiv ecusoanele, fără să ia nimic la bord.

Dar ambele reacții sunt firești. În epoca tehnologiilor avansate, un microcip de spionaj poate fi ascuns oriunde, iar orașele moderne chineze pot impresiona nu doar prin tehnologie, dar și prin curățenia aproape chirurgicală, de exemplu, un lucru pe care puțini se așteaptă să-l vadă în China, rămânând ancorați în cărțile de la începutul secolului, când țara avea mari probleme cu infrastructura și ecologia.

În secolul XX, turiștii mergeau tot cu ochii plini de uimire prin orașele americane. Acum însă, deși și-au păstrat o parte din măreția economică, ele sunt mult mai puțin curate, sigure și confortabile decât marile metropole-vitrină ale Chinei (care rămâne, totuși, o țară a contrastelor).

Pe scurt, China a impresionat elita americană atât prin rezistența ei la provocări, cât și prin ea însăși, motiv pentru care aceasta a început să se comporte precum oaia blândă, deși spera să se încordeze precum un lup.

Iar ziarul spaniol El Mundo, savurând evident eșecul tactic al americanilor (Madridul are relații tensionate cu Washingtonul, dar bune cu Beijingul), a scris că vizita lui Vladimir Putin în China, la doar câteva zile după vizita lui Trump, (19 și 20 mai) arată adevăratele priorități ale Beijingului.

„În ciuda unei apropieri tactice vizibile de Washington, alianța strategică de lungă durată cu Moscova rămâne unul dintre pilonii centrali și evidenți ai politicii externe chineze”, subliniază jurnaliștii spanioli, amintind că Beijingul sporește achizițiile de resurse energetice rusești, extinde activ comerțul bilateral și oferă Rusiei noi oportunități.

Iar lui Trump, cu tarifele și intervențiile sale, i se sugerează, strict vorbind, să se comporte decent și să facă afaceri reciproc avantajoase, deoarece timpul lucrează în favoarea Chinei. Beijingul ar prefera să depășească SUA într-o competiție pașnică, nu într-un mare război — în cazul în care „capcana lui Tucidide” nu se va activa totuși.