Lukianov: Europa din memorie și imaginație

Fiodor LUKIANOV, director de programe al Clubului Internațional de Dezbateri ”Valdai”, redactor-șef al revistei ”Russia in Global Affairs”, un articol pentru cotidianul Rossiiskaia gazeta

Votul de la alegerile parlamentare a încheiat o ciudată campanie electorală în Armenia. Ciudățenia a constat nu în utilizarea resursei administrative (până la presiuni represive) și nici în prezența unor factori externi evidenți – pretutindeni, acestea au devenit aproape o normă. Tema în jurul căreia s-a construit lupta politică și care a stârnit o agitație vizibilă printre politicieni și printre cetățeni, a fost fantomatică. În mod surprinzător, totul a fost prezentat ca o alegere între Rusia/UEEA și Occident/Uniunea Europeană.

În ceea ce privește Rusia, este, desigur, dreptul poporului armean și al guvernului ales de acesta să decidă cum să construiască relațiile. Dragoste cu forța nu se poate, iar dacă vrei să navighezi liber, vânt din pupă și ape liniștite. Este adevărat că, de data aceasta, Moscova a precizat ce ar pierde Erevanul în acest caz, pentru ca decizia să fie luată în cunoștință de cauză.

Cu Uniunea Europeană însă, lucrurile sunt mai puțin clare. Șmecheria este că nimeni nu a invitat Armenia, niciodată și sub nici o formă, să adere la UE. Dacă în cazul Ucrainei și al Moldovei umbra unui ipotetic statut de membru a plutit măcar începând din anii 2010 (transformându-se abia recent într-un proces formal, fără garanții concrete), în privința Armeniei nu a fost nici atât. A considera drept invitație îmbrățișările cordiale ale lui Macron sau cooperarea tehnico-militară în plină ascensiune este extrem de imprudent.

Cu toate acestea, întrebarea „UEEA sau UE?” a devenit leitmotivul actualei confruntări politice (UEEA – Uniunea Economică Eurasiatică – n.r.). O situație la care Rusia a contribuit, oarecum, ridicând în mod categoric problema viitoarelor relații: alegeți chiar acum. Premierul Armeniei, Nikol Pașinian, s-a comportat oscilant: nu ieșim de nicăieri, participăm la integrarea eurasiatică atât timp cât nu există claritate privind perspectivele aderării la Uniunea Europeană. Cu alte cuvinte, de îndată ce vom primi un semnal, imediat vom începe să ne îndreptăm în acea direcție, dar până atunci să rămână totul cum este, deoarece este avantajos.

Tactica lui Pașinian și a partidului său merită o analiză separată. Mai interesant este însă altceva: cum reușește Europa, deși acum este un jucător împovărat de probleme uriașe și implicat într-o amplă criză politico-militară, să rămână magnet și obiect al aspirațiilor social-politice?

După încheierea Războiului Rece, integrarea europeană – unul dintre cele mai de succes proiecte politice din istoria Lumii Vechi – a început să fie privită, dacă nu ca prototip pentru întreaga ordine mondială, atunci cel puțin ca schemă ce trebuia răspândită cât mai larg posibil asupra spațiilor învecinate ale Europei și Eurasiei. Realizările Europei – stabilitate economică și politică, nivel ridicat de trai, dreptate socială, imagine atractivă a viitorului – au făcut din ea un subiect extrem de atrăgător al politicii mondiale. Iar ideea expansiunii non-violente, prin răspândirea unor norme și reguli considerate optime pentru toți, a insuflat locuitorilor țărilor vecine speranța unor schimbări pozitive la ei acasă. De regulă, în majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est și din Eurasia, încrederea în autoritățile naționale nu este mare.

Inerția acestei percepții asupra UE s-a dovedit puternică. Și chiar dacă Uniunea Europeană din a doua jumătate a anilor ‘2020 seamănă puțin cu imaginea elegantă de acum un sfert de secol, ea continuă să fie folosită. Imaginea unei uniuni prospere și promițătoare nu este doar un accesoriu plăcut, ci și un instrument de influență al Uniunii Europene, care a contribuit inclusiv la atingerea propriilor obiective de dezvoltare. Astăzi, în condițiile unei crize tot mai accentuate atât în interior, cât și în exterior, acest lucru este și mai important pentru Europa. Dar pentru țările care devin obiectul acestei atracții europene?

Reușitele integrării europene din a doua jumătate a secolului trecut și începutul acestui secol nu au fost doar rezultatul talentului și inteligenței autorilor și conducătorilor proiectului. În primul rând, ele au fost rezultatul unei îmbinări unice de circumstanțe istorice: rezultatele celui de-Al Doilea Război Mondial, specificul Războiului Rece, patronatul american și amenințarea sovietică, cadoul neașteptat sub forma prăbușirii URSS și uriașul ”dividend al păcii” – economic, cât și politic. Toate acestea aparțin însă trecutului.

Acum, Uniunea Europeană vrea – deocamdată cu un succes foarte variabil – să adapteze construcția integrării la noile condiții internaționale. Fundamentul acestui proces a devenit confruntarea cu Rusia, prin intermediul căreia se încearcă definirea noii poziționări și consolidarea unității interne. Ce va ieși din asta face subiectul unei discuții separate. Dar statele eurasiatice orientate spre Uniunea Europeană nu pot ignora faptul că miza pe care o fac este vădit anti-rusă.

Competiția pentru spațiul fostei Uniuni Sovietice a existat, fără îndoială, și înainte, dar până la un anumit moment putea fi ascunsă în spatele intereselor comune de dezvoltare și diverse justificări. Acum totul fără echivoc, dur și lipsit de orice ambiguitate.

Abordarea anterioară a pornit de la ideea că, pitindu-te sub umbrela integrării europene, te poți proteja de turbulențele geopolitice. Dar, în primul rând, umbrela asta devine una tot mai declarativă – Europa nu poate promite nimic cu fermitate nimănui. În al doilea rând, situația este exact inversă: intrând în acest joc, poți fi convins că devii ținta acțiunilor drastice ale părților aflate în confruntare. Iar aici, cum se spune, nu este nimic personal, ci doar logica unei mari reîmpărțiri. Iar dacă un popor sau altul nu este deranjat de acest lucru, atunci nu rămâne decât să cântăm nebunia celor curajoși.