Din mass-media române. Dr.Nicolae Dolghin: Ipoteze

Dr. Nicolae DOLGHIN, AESGS în presă, Articole, Geopolitica, Istorie, Relatii Internationale |     

Printre rachetele democrațiilor de top, ucigând fete într-o școală din teocraticul Iran, și crizele noastre de azi și de mâine, SUA ne-au reamintit că hidrocarburile și nu altceva rămân, pentru câteva decenii, principala sursă de energie a lumii și componentă decisivă în relațiile de putere. Episodul Venezuela a reprezentat momentul în care ele au activat acest nou front, mult mai promițător. Într-o lume deja semi-haotică, după ce, împreună cu aliații europeni, provocaseră războiul din Ucraina, printre altele, și pentru a elimina hidrocarburile rusești de pe piața europeană, au trecut la faza următoare, de această dată împotriva aliaților. Au declanșat războiul împotriva Iranului, când tocmai părea că Orientul Mijlociu începe să se calmeze, lăsând impresia că marii actori sunt conștienți de imensul lui potențial destabilizator. De atunci au crescut cu zeci de miliarde vânzările petrolului american. Lumea întreagă e acum în alertă. Prin declanșarea acestei agresiuni, s-a transmis lumii că hidrocarburile vor modela dinamica geopoliticii globale, vor genera viitoare crize mondiale și vor accelera schimbările. La urma urmei, hidrocarburile constituie cel mai sigur fundament pentru viitoare construcții și cel mai credibil motiv pentru combinații geopolitice. Fie măcar atâta timp cât avantajele și dezavantajele celorlalte surse energetice sunt încă în proces de cântărire. Uniunea Europeană tocmai a demonstrat că energiile alternative nu sunt nici sigure, nici ieftine. Încet-încet, criza hidrocarburilor se apropie de dimensiunea paralizantă pentru toți liderii lumii – hrana oamenilor.

SUA sunt nu numai mare consumator de hidrocarburi, ci și gigant producător. Chiar și cel mai neînsemnat gest al lor pe piață poate provoca șocuri economice și financiare. În astfel de condiții ce le-ar putea opri să proiecteze un mecanism de gestionare globală a surselor de energie, după ce au avut suficient timp să analizeze punctele tari și slabe specifice clasicelor organizații ale exportatorilor de petrol, de exemplu? Ele au fost înființate tot ca reacții geopolitice. Aliații, inclusiv cei din NATO, nu au sprijinit agresiunea împotriva Iranului tocmai pentru că le complică politicile. Totuși, i-au amintit marelui partener că organizația este una defensivă, iar Statele Unite nu au fost victima agresiunii iraniene. Ei au realizat că sunt prea puțin pregătiți pentru a gestiona această nouă strategie, care oferă Statelor Unite și alte perspective și compensează anchilozările din dimensiunile consacrate, politică, economie, finanțe, putere. La Beijing, președintele Donald Trump a discutat cu omologul său chinez și despre resursele atât de necesare economiei chineze, iar Taiwan, cu strâmtoarea sa, a figurat pe agendă alături de Iran. Pe măsură ce yuanul devine moneda de siguranță în comerțul cu petrol, înlocuind dolarul, s-ar putea ca și China să fie interesată. Rusia a fost îngrădită prin sancțiuni, dar nu a fost eliminată de pe piața petrolului, și, probabil, mai mult de atât nu se va obține. Ea ar putea urmări interese proprii, mai ales că SUA nu o consideră concurent economic. Dar o asemenea strategie necesită timp, președintele american nu-l prea mai are, iar de politici soft, SUA au cam uitat. Energo-strategia ar forma nișe geopolitice pentru mulți alți actori politici, ceea ce ar complica lucrurile, dar ar putea genera și mecanisme noi pentru consultări.

Superputerea, unică până nu demult, putea proceda și altfel, dar a ales războiul tocmai pentru a sublinia fără menajamente vulnerabilitățile celorlalți, nu doar ale celor cu insuficiente resurse energetice, ci și ale bogaților în hidrocarburi, dar care nu se pot apăra singuri. S-ar părea că nu alianțele militare vor genera securitatea reală a lumii, după ce NATO, cea mai mare organizație politico-militară cunoscută vreodată, a eșuat în asigurarea securității micului, la urma urmei, continent european. A devenit inadecvată și bugetofagă, ceea ce nu se întrezărea cu nu prea mulți ani în urmă, când totul părea uns. De altfel, din strategia lor pentru securitate națională reiese că SUA vor gestiona problemele lumii cu state suverane, stabile și puternice, nu cu alianțe rigide. Ca urmare, s-au pus pe treabă. Doar evoluțiile politice interne din SUA ar putea schimba perspectiva, dar istoria recentă ne spune că acestea nu renunță peste noapte la proiecte majore de politică externă. Dacă energo-strategia este închegată ori asistăm acum doar la experimente, vom realiza curând. Deocamdată, conflictul din Golful Persic îi obligă pe toți actorii importanți ai lumii să elaboreze strategii sofisticate de echilibrare a relațiilor lor cu statele din Orientul Mijlociu.

Pe 28 februarie 2026 forțele aero-cosmice ale SUA și Israelului au declanșat agresiunea împotriva Iranului și de atunci totul s-a răscolit. În acest caz, SUA au ales o variantă mai dură decât pentru Venezuela. Zilele trecute președintele Donald Trump a decis că operația s-a terminat, SUA sunt învingătoare, au declarat armistițiu pentru negocieri, așteaptă capitularea inamicului, blocaje și schimburile de lovituri continuă, din când în când, pe fondul negocierilor. Se vorbește chiar despre definitivarea unui acord de pace. Israelul va mai înființa, probabil, câteva colonii în teritoriile palestiniene. Vom vedea dacă va fi pace. Devine tot mai evident că adevăratul motiv al agresiunii a fost programul nuclear iranian și imense sume de bani. Iranul nu se consideră învins și se pregătește pentru escaladarea războiului, dar acceptă concesii. Din China se transmite că nu va exista învingător. Probabil, ca și în alte cazuri, SUA vor lăsa în urmă o situație de semi-haos controlabil, cum au făcut-o în ultimele decenii și prin alte locuri. Deocamdată, declarațiile contradictorii ale președintelui Donald Trump despre pace și război modifică prețurile petrolului, multiplică conturi bancare, polarizează lumea, accelerează inflația, inclusiv în SUA. Unii se îmbogățesc, oamenii obișnuiți sărăcesc, așteptând vremuri și mai grele, la orizont se profilează noi crize. Încă puțin și strâmtoarea Ormuz va intra în folclor, când o parte o deschide, cealaltă o închide. Ea s-a transformat în armă naturală a Iranului. SUA demonstrează că hidrocarburile pot fi folosite în geopolitică nu doar ocupând teritorii, ci și prin controlul căilor de tranzit către piețe, dimensiune mult mai destabilizatoare. Ucraina a încercat timp de decenii același joc al controlului tranzitului între Europa și Rusia, dar nu și-a făcut bine socotelile și a devenit victimă, iar continentul butoi de pulbere. Dacă ne uităm pe harta lumii vom descoperi multe locuri asemănătoare strâmtorii Ormuz. Nici strâmtoarea Bering – graniță între Rusia și SUA și de unde începe ruta maritimă arctică – nu face excepție. De altfel, chiar și Bosforul, de care sunt legate multe dintre ipotezele de securitate pentru România, intră în această logică.

Operația militară aero-cosmică a reușit doar să reconfirme relația specială dintre SUA și Israel, să provoace distrugeri în regiune și victime printre liderii Iranului. Președintele Turciei consideră că Israelul a fost cel care și-a dorit războiul. Scopurile operației nu au fost precizate, însă destructurarea statului iranian era vehiculată de mult timp. Liderii iranieni uciși au fost înlocuiți cu alții mai radicali, ca și altădată. Societatea iraniană, convulsionată înainte de lovituri, este mai unită acum. Televiziunile lumii arătau zeci de mii de civili iranieni apărând cu corpurile lor poduri. Instalațiile nucleare iraniene nu au fost distruse și nici industria rachetelor. În schimb, baze militare americane din statele Golfului au fost lovite, iar statului Israel i s-a reconfirmat că a devenit vulnerabil la lovituri. Pentagonul și-a consumat peste jumătate din arsenalul de rachete. Statelor arabe din Golf li s-au anulat echilibrele din relațiile lor cu Iranul, deși decenii întregi au încercat să le mențină. Pe fondul vulnerabilităților, Iranul a devenit actor politic și mai important în regiune. Aliații arabi au descoperit că bazele americane de pe teritoriul lor nu le-au asigurat securitate, ci le-au transformat în ținte, suficient pentru a fi puse pe gânduri și a li se reaminti sursa colonială franco-britanică a granițelor dintre ele. Episodul Iran nu se va epuiza nici pe departe, nici militar, nici prin consecințele sale multiple asupra Orientului Mijlociu și lumii. Despre proiectata înțelegere de pace președintele SUA afirmă că e bună, din Israel se transmite că e proastă.

Logica războaielor ne spune că în Iran, pentru realizarea scopurilor, ar fi  trebuit să urmeze operații terestre ample. Dar lucrurile sunt complicate. Iranul este un stat cu aproximativ 90 de milioane locuitori, relief variat, populație tânără, industrie de apărare dezvoltată, forțe armate ce se pregătesc de decenii pentru război. Nu este nici izolat internațional, așa cum s-ar crede, pentru că sunt în joc interese globale. Ocuparea unui asemenea teritoriu ar presupune eforturi îndelungate, resurse pe care SUA le-au cam consumat, iar aliații, inclusiv cei arabi, nu sunt prea dornici să li se alăture. În SUA există o importantă opoziție la războiul lui Donald Trump.

Ultima dată forțele armate americane au planificat o operație terestră în zonă pentru a-l elimina pe Saddam Hussein cu decenii în urmă. Irakul era un stat sub 20 milioane de locuitori, slăbit din toate părțile de sancțiuni generalizate. Chiar și așa, pentru a realiza capabilitățile și rapoartele de forțe necesare, planificatorilor le-au trebuit aproximativ șase luni. Au beneficiat atunci de sprijinul ONU, precum și de absența unei rezistențe reale. Înalții comandanți irakieni fuseseră cumpărați dinainte. Astăzi, în zona Golfului, SUA dispun de două grupări de portavioane și câteva mii de infanteriști marini. Cu asemenea forțe nu ar putea atinge decât scopuri limitate. Operația aero-cosmică a SUA și Israelului a cam răsturnat multe dintre tiparele sanctificate despre superiorități incontestabile și a relevat vulnerabilități pentru care nu există soluții imediate. Este o demonstrație a neliniarității războiului.

Uniunea Europeană a adoptat decizia de a renunța definitiv până anul viitor la hidrocarburile din Rusia. Pare o demonstrație a unității euroatlantice, dar evenimentele din Golf au schimbat multe, deși prin strâmtoarea Ormuz tranzitează doar un sfert din petrolul lumii. Organizația suferă, se măresc costurile politice, economia a intrat în criză, cheltuielile cresc, prețurile la fel, populația sărăcește și este tot mai convinsă că liderii acționează doar pentru putere. UE a renunțat la hidrocarburile ieftine și sigure din Rusia și depinde acum de cele americane însoțite de prețurile, taxele și hachițele furnizorului. Dar, cel mai grav, europenii încep să simtă că războiul din Ucraina devine războiul lor, așa cum au decis liderii fără să-i întrebe. Kievul a putut susține că este războiul lui doar câteva luni, până la negocierile de la Istanbul, unde se parafase un cadru de pace reflectând situația frontului de atunci. Liderul ucrainean l-a respins, pentru că aliații săi doreau continuarea, iar statul lui a devenit proxi-actor în ceața războiului. A fost al Occidentului, acum este al Uniunii Europene, SUA își protejează doar partea leului.

Ucraina depinde în totalitate de finanțele, armele, muniția și economia de război ale aliaților. Devine un sac fără fund pentru finanțele UE, care nu se știe dacă vor fi recuperate vreodată. Doar propaganda susține altceva. SUA au încercat o soluție negociată pentru a ieși din situație, UE nu oferă decât alternativa războiului total, în speranța că va învinge Rusia. Ignoră că sacrifică un uriaș spațiu european, ignoră situația reală de pe front, trece cu vederea excesele politice, corupția și actele teroriste împotriva civililor. Cum altcumva decât terorism poate fi definită uciderea deliberată a unor adolescenți, care la Kiev sunt considerați cetățeni ucraineni? Paradoxal, dar se pare că mulți lideri ai Europei devin tot mai mult captivi ai liderului actor, interesat să implice nemijlocit și alte state în război. Ne convingem că pentru pacea și securitatea continentului era necesară o Ucraină stabilă și independentă, nu un vârf de lance împotriva Rusiei. Era una dintre țările importante în arhitectura de securitate a continentului, acum este condamnată la decenii de reconstrucție și dependențe.

Rusofobia generalizează dimensiunea psihologică a războiului peste întreaga Europă, dacă ea mai poate fi identificată ca entitate politico-geografică. Generează escaladări fără precedent spre o confruntare pentru care continentul nu este pregătit și continuă să anihileze orice inițiativă politică pentru ieșirea din criza profundă. Uniunea Europeană constată nu numai că nu există teme pentru negocieri cu Rusia, dar nici persoane care să le poarte. Rusia consideră că renaște fascismul. Rusofobia a generat un proces unic de înarmare. Europa întreagă a pornit-o pe calea războiului uitând rapid că destructurarea confruntării bipolare pentru eliberarea continentului a început cu controlul, apoi reducerea efectivelor militare și armelor, la început a armelor nucleare, apoi a celor convenționale. Dar a avut atunci și lideri politici responsabili și diplomație.

Statele UE se împrumută peste generații pentru a se înarma rapid cu arme care, probabil, după un deceniu vor fi uzate moral, pentru că la orizont se întrevăd altele. Rachetele hipersonice de înaltă precizie, laserul, mijloacele cosmice de cercetare, dirijare și război electronic, inteligența artificială vor duce mai departe ceea ce au început dronele. Se vor anula multe dintre performanțele armelor care se plătesc acum, dar vor intra în înzestrare mai târziu, când deja vor fi inadecvate. Ipoteza că industria războiului scoate economii din criză este valabilă doar pentru cele înalt tehnologizate. Europa fie va inventa un alt război pentru a goli depozitele de armele învechite, fie își va aminti de instrumentele destinderii și va distruge armele pe care nici măcar nu va apuca să le plătească în totalitate. Deocamdată, se aud îndemnuri pentru atacarea Kaliningrad-ului, teritoriu rusesc din Europa Centrală, Moscova acuză statele baltice că și-au pus spațiul la dispoziția dronelor ucrainene și forțelor ostile, ea a făcut publice coordonatele obiectivelor industriale europene unde se fabrică drone pentru Ucraina etc. În Rusia se afirmă că NATO o va ataca în următorii doi – trei ani, dinspre Alianța Nord-Atlantică se aude că Rusia o va face prin 2030.

În Ucraina se modelează fizionomia viitoarei confruntări armate pe continent. Nu se va urmări cucerirea de teritorii întinse, ci doar a celor care să permită controlul evoluțiilor. Cum a fost Crimeea ori ar putea fi Kaliningrad și insule din Marea Baltică. În schimb se va generaliza distrugerea a tot ceea ce înseamnă elemente de putere și dezvoltare a statelor prin lovituri de la distanță. Ale Europei sunt dense și în bătaia armelor convenționale, ale Rusiei sunt dispersate până la Oceanul Pacific. Rapoartele de forță se vor calcula în tehnologii, fluxuri tehnologice, capacități de refacere, performanțe ale sistemelor informaționale și specialiști cu calificări deosebite. Nu vor fi necesare efective imense. Rusia luptă acum în Ucraina împotriva Europei cu aproximativ 700.000 de militari. Guvernele vor fi sufocate cu probleme care țin de protecția propriei populații civile, vor fi obligate să caute soluțiile pentru siguranța ei și propria supraviețuire. Atât UE cât și Rusia amintesc despre dimensiunea nucleară a confruntării, iar principalele arme convenționale întrebuințate sunt și vectori deja desfășurați pentru încărcături nucleare. În Iran, SUA și Israel au aplicat același model. Congresul SUA a impus limitări președintelui Donald Trump pentru folosirea forțelor, dar nu a interzis loviturile de înaltă precizie de la distanță.

Incidentele cu dronele de la Galați și Constanța ar trebui să-i trezească la realitate pe liderii noștri politici, mai devreme decât pe alții. Incidente mai grave sunt oricând posibile. Din resturile miilor de drone căzute pe teritoriile Ucrainei și Rusiei se pot lesne reconstitui aparate care să fie prezentate drept ale celuilalt. Dincolo de manifestările de solidaritate atât de generoase, ni s-a demonstrat clar că România se află pe aliniamentele înaintate ale Frontului de Est, întins de la Marea Baltică la Marea Neagră. Am susținut ani de zile că nu despre flanc estic este vorba. E greu de crezut că Rusia va ataca NATO, cel puțin în viitorul previzibil, dar sigur nu va slăbi presiunile la Marea Neagră. Toți cei care ne-au bătut pe umeri încurajator sunt pe alte meleaguri, mai puțin expuse provocărilor și ne vor sprijini, probabil. Dar o vor face pentru a ține cât mai mult timp violența la Marea Neagră, departe de ei. Găselnița propagandistică a flancului estic a fost un drog care să ne liniștească și să sugereze că amenințarea nu e atât de neagră.

România este cea care se află față în față cu amenințarea principală, nu statele de la Oceanul Atlantic sau Marea Mediterană. Indiferent cât de bine se va înarma, armata noastră nu va avea oriunde și oricând tot ce-i trebuie pentru a-și îndeplini misiunile. Este un adevăr valabil pentru toate armatele. Chiar și forțele americane din Orientul Mijlociu se confruntă cu insuficiențe. Liderii politici sunt obligați să le cunoască și să pregătească soluțiile politice. Cei din România cu atât mai mult. Iată, liderul Finlandei, proaspătă membră NATO și care tocmai trece prin botezul focului, cere reluarea dialogului european cu Rusia. Nu doar unul colectiv, ci și discuții bilaterale. Probabil, i s-a sugerat, între două partide de golf cu  prietenul Donald Trump. Război nu înseamnă momentele în care armata prezintă politicienilor onorul, pentru a se simți ei bărbați adevărați.

Pentru România, Marea Neagră reprezintă cea mai importantă fereastră către lume. Toate speranțele noastre în oportunități reale, precum și în resursele din adâncurile ei, sunt realiste doar în condiții de pace și stabilitate. Este suficient să ne oprim la o realitate concretă, ignorată de propaganda războiului, dar pe care cei responsabili o știu. România importă din Kazahstan 60% din petrolul de care are nevoie. Petromidia, rafinărie kazahă și important contributor la bugetul României, depinde de acel petrol. Statul kazah este aliat strategic al Rusiei, iar terminalele unde se încarcă petrolul pentru noi se află tot în Rusia. Ce se va alege din toate proiectele noastre energetice dacă navigația prin Bosfor va fi întreruptă, iar Marea Neagră se va transformă în teatru al unei confruntări generalizate? În România continuă războiul partidelor politice cu electoratul, declanșat în densul ciclu electoral început în 2024. Atunci prin vot li s-a transmis liderilor politici că oamenii doresc altceva și nu au așteptări de la actorii consacrați. După ce s-au instalat în fotolii, aleșii au început răfuiala lor cu cei care vor mai deveni alegători abia peste doi – trei ani. Selectiv, începând cu cei mai vulnerabili și dependenți de statul de la care au așteptări, ca în luptă. Politica la noi se face și acum în tranșeele disperării folosind Constituția ca plasă antidronă.

Sursa: https://www.aesgs.ro/ipoteze/