Duetul pacificatorilor: un nou divertisment

Fiodor LUKIANOV, redactor-șef al revistei „Rusia în politica globală”, director științific al Clubului Internațional de Dezbateri „Valdai”

Eforturile diplomatice de a pune capăt conflictului armat acut și sângeros trebuie salutate. Iar perseverența administrației lui Donald Trump, care le depune de mai bine de un an și jumătate, merită recunoaștere, chiar dacă rezultatele nu pot fi numite remarcabile.

Cel puțin, Casa Albă este singura instituție din Occident care încearcă să întreprindă ceva și dispune de mijloacele necesare pentru a influența situația. Președintele SUA și cei mai apropiați colaboratori ai săi ar dori, probabil, cu adevărat să pună capăt războiului, deoarece continuarea acestuia îi distrage de la realizarea obiectivelor de politică externă pe care le consideră prioritare. Totuși, aceasta este o condiție necesară, dar insuficientă.

De ce procesul de soluționare inițiat de Trump se învârte în cerc, iar fiecare rundă a acestuia se încheie cu noi dezamăgiri?

Donald Trump și persoanele sale de încredere consideră că această sarcină, deși foarte dificilă (deja s-au convins de acest lucru), este totuși de natură tehnică. O enigmă care poate fi rezolvată de la sine, în afara contextului internațional general. Aceasta este o trăsătură caracteristică actualei administrații de la Casa Albă – aceea de a privi imaginea lumii ca pe un ansamblu de probleme practice menite să consolideze pozițiile Statelor Unite, în primul rând cele comerciale. Este explicabil, având în vedere experiența profesională a tuturor celor implicați – atât a președintelui însuși, cât și a celor doi emisari-cheie.

O astfel de abordare este utilă dacă nu are un caracter normativ, ci unul instrumental. Adică dacă este însoțit de o înțelegere clară a legilor dezvoltării internaționale care au determinat izbucnirea conflictului și a ceea ce constituie, folosind formularea rusă, cauzele primare ale acestuia. În consecință, ce trebuie corectat în sistemul de relații dintre marile state pentru a preveni astfel de confruntări.

Refrenul constant al lui Trump – „acest război nu ar fi început niciodată dacă aș fi fost eu președinte” – sugerează că vina revine prostiei și incapacității lui „Joe cel adormit” și a democraților din anturajul său. Trump, ce-i drept, spunea cândva că la criză a dus politica de lungă durată de extindere a NATO, dar, în general, marile procese politico-militare nu îl interesează prea mult. Între timp, politica SUA și a NATO față de Ucraina a fost determinată de-a lungul deceniilor nu de preferințele momentane ale diferiților șefi de la Washington sau Bruxelles, ci de viziunea asupra intereselor strategice ale Occidentului. Iar criza, care a intrat într-o fază extrem de acută în 2022, este o continuare logică a tot ceea ce s-a întâmplat după 1991.

De aici rezultă subestimarea de către Casa Albă a importanței pe care o are deznodământul evenimentelor militare pentru toți participanții – atât cei implicați direct pe câmpul de luptă, cât și cei care oferă sprijin direct, precum Europa. Atât pentru Rusia, cât și pentru Ucraina, de rezultatul confruntării depinde prea mult (desigur, în mod diferit, dar ambele părți sunt convinse de caracterul existențial al acesteia), pentru ca soluționarea să poată avea loc prin intermediul „înțelegerii” atât de îndrăgite de Trump. Și fiecare nouă „abordare a problemei” a duo-ului de mediatori se încheie după același scenariu, apropiat de un impas.

O altă circumstanță importantă este contradicția dintre contribuția pe care Washingtonul a adus-o în practică (și, parțial, continuă să o aducă) la prelungirea conflictului și rolul pe care dorește să îl joace.

Fără îndoială, poziția Statelor Unite s-a schimbat după venirea echipei lui Trump, obsesia pentru acest război diminuându-se brusc. Actualul președinte dorește să se retragă în plan secund, păstrându-și însă pârghiile decisive de influență asupra evenimentelor. Dar aici apare disonanța.

A transfera asupra europenilor povara financiară, responsabilitatea pentru luarea deciziilor și rezultatul final, dar a cere îndeplinirea propriilor condiții – este o sarcină deloc evidentă. Aceasta necesită supunerea necondiționată a partenerilor mai mici. Dar Casa Albă nu o poate obține – nu dispune de capacități dictatoriale atât de copleșitoare. În plus, atât Kievul, cât și capitalele europene au învățat să se descurce cu un șef american neconvențional și, dacă nu pot obține ce vor, măcar să se eschiveze de sub presiunea acestuia.

„Punctul forte”, împotriva căruia nu există nicio tehnică, ar fi încetarea oricărui sprijin militar, dar Trump nu va face asta niciodată, chiar dacă ar vrea. Niciun fel de sprijin pentru succesul Rusiei nu se încadrează în planurile sale (deși, într-o anumită măsură, nu-i pasă cum se va încheia confruntarea armată, atâta timp cât nu se ajunge la o înfrângere totală a Ucrainei). Și, cu siguranță, astfel de acțiuni nu vor găsi înțelegere practic în nicio parte a spectrului politic american. Interesul pozitiv față de Rusia este practic inexistent acolo. Adică, Casa Albă nu presupune nicio schimbare radicală în abordarea războiului din estul Europei. Iar fără aceasta, totul revine la ceea ce avem – o confruntare vâscoasă și foarte dură, cu o durată incertă. O confruntare în care un rol mai important decât al oricăror mediatori, observatori sau susținători din afară îl joacă cei care participă direct și își asumă ei înșiși toate riscurile.

Cele expuse mai sus nu înseamnă că vizitele tandemului de menținere a păcii sunt lipsite de sens. Infrastructura de comunicare dintre adversari este extrem de importantă. În acest domeniu există în prezent probleme organizatorice, în primul rând în ceea ce privește instituțiile oficiale.

Prietenii și rudele sunt utili pentru stabilirea unei înțelegeri informale, dar nu ei sunt cei care încheie pacea.

Activitatea de mediere a ginerelui și a partenerului de afaceri poate fi un catalizator pentru negocierile fundamentale privind încheierea conflictului. Însă cele care vor conduce aceste negocieri și vor pune capăt războiului vor fi persoanele și structurile care dețin legitimitate de stat și toate competențele necesare. Nu va fi posibil să se urmeze nu litera legii, ci noțiunile abstracte, precum spiritul dreptății, onestității și decenței.

Articolul scris pentru ziarul ”Rossiiskaia gazeta”