File de istorie. 80 de ani de la bătălia de la Stalingrad: principalele etape. Victorie! (V)

Astăzi se împlinesc 80 de ani de la finalizarea ofensivei sovietice  și a zdrobirii complete grupării germane de armate în zona Stalingradului/ Publicăm ultima parte a articolului preluat din revista ”Russkaia mîsl” (”La Pansee Russe”) Nr.11 din 2022.

Pe timpul ofensivei, care a început în dimineața zilei de 16 decembrie, trupele sovietice au străpuns în 8 zile apărarea inamicului, într-o zonă cu o lățime de până la 340 km, au avansat 150-200 km și au ajuns în spatele Grupării de Armate „Don”. Pe Donul Mijlociu au fost înfrânte 72 de divizii ale inamicului, care au pierdut 120 000 de militari (inclusiv 60 500 de prizonieri). Pierderile trupelor sovietice au fost și ele semnificative – 95 700 de militari (din care 20 300 de morți). Dar, cel mai important, inamicul a epuizat rezervele destinate atacului asupra Stalingradului și a abandonat încercările ulterioare de a elibera gruparea din încercuire, ceea ce i-a pecetluit soarta și a dus la o schimbare radicală a situației pe direcția Stalingrad-Rostov. Înfrângerea trupelor italiene de pe Don a provocat literalmente un șoc la Roma. Relațiile dintre Roma și Berlin s-au deteriorat brusc. Italia a încetat de fapt să mai fie un aliat al Germaniei.

Până în acel moment, formațiunile și unitățile Armatei a 6-a germane erau blocate atât la sol, cât și aerian. Suprafața totală pe care era dispusă depășea 1.500 de kilometri pătrați, într-un perimetru de 174 km (de la nord la sud  35 km și de la vest la est 43 km). Frontul exterior se afla la o distanță de 170-250 km de inelul de încercuire.

Foto: vmuseum.volgedu.ru

Blocada aeriană organizată de sovietici asupra grupării germane încercuite a privat efectiv livrarea în „cazan” a alimentelor, munițiilor, combustibililor și a altor provizii. Trupele germane au trecut prin greutăți din cauza frigului (temperatura la sfârșitul lunii decembrie și în ianuarie a atins minus 20-30 de grade) și foametei. În rațiile soldaților, carnea de cal a devenit un lux; germanii vânau câini, pisici și corbi. Iată cum descrie colonelul Dingler problemele cu care se confrunta Armata a 6-a: „…Înainte de Crăciunul din 1942, trupele au primit 100 de grame de pâine de persoană pe zi, dar după Crăciun, rația a fost redusă la 50 de grame. Mai târziu, chiar și aceste 50 de grame de pâine au fost asigurate doar unităților care erau direct angajate în luptă; la cartierele generale, de la regiment în sus, nu s-a asigurat deloc pâine. Restul erau hrăniți cu supă îndoită cu apă, pe care încercau să o îmbunătățească prin fierberea oaselor de cal”.

Istoricul german F. Mellenthin, în cartea sa „Panzer Battles, 1939-1945″, face o descriere a situației grele a Armatei a 6-a: „Armata a 6-a era condamnată și nimic nu-l mai putea salva pe Paulus. Chiar dacă, printr-un miracol, s-ar fi reușit să se obțină de la Hitler acordul de a se încerca spargerea încercuirii, trupele epuizate și pe jumătate înfometate nu ar fi fost capabile să străpungă inelul rusesc, nu ar fi avut mijloacele de transport pentru a se retrage la Rostov prin stepa acoperită de gheață. Armata ar fi murit în timpul marșului, la fel ca soldații lui Napoleon în timpul retragerii de la Moscova la râul Berezina”.

În ciuda situației catastrofale a Armatei a 6-a, comandantul acesteia a continuat să îndeplinească cerințele categorice ale Fuhrerului. „Faptul că nu vom pleca de aici trebuie să devină un principiu apărat cu fanatism”, a declarat Hitler. În ordinul nr. 2 din 28 decembrie 1942, când era deja clar că Wehrmacht-ul nu avea putere să elibereze gruparea încercuită la Stalingrad, el a afirmat: „… Ca și până acum, intenția mea rămâne să mențin Armata a 6-a în fortăreața ei (la Stalingrad) și să creez condițiile prealabile pentru eliberarea ei”.

Cartierul General al Marelui Stat-Major (sovietic – n.r.)a elaborat un plan de operațiune pentru lichidarea grupării încercuite, cu numele de cod „Inelul”. Operațiunea urma să se desfășoare în trei etape: prima – izolarea și distrugerea inamicului în părțile de vest și de nord-est ale zonei de încercuire; a doua – distrugerea trupelor inamice de pe cele mai apropiate căi de acces la oraș; a treia – eliminarea grupurilor de inamici rămase în oraș. La 4 ianuarie 1943, planul operațiunii a fost aprobat de Cartierul General al Marelui Stat Major.

Lichidarea inamicului încercuit a fost încredințată trupelor frontului Don (comandant – general-locotenent, din 15 ianuarie 1943, general-colonel, Konstantin Rokossovski). La începutul operațiunii, trupele frontului aveau în componență 212.000 de militari, 257 de tancuri, 6.860 de tunuri și aruncătoare și 300 de avioane de luptă.

Ianuarie 1943. Zilele și nopțile fierbinți ale Stalingradului eroic/ Foto: tr.pinterest.com

Gruparea germană încercuită și-a păstrat totuși capacitatea de luptă și, înainte de începerea operațiunii, avea în componență 250 000 de militari, 4130 de tunuri și aruncătoare, 300 de tancuri și 100 de avioane. Cu toate acestea, starea morală, psihologică și fizică a trupelor încercuite era extrem de afectată. În ciuda lipsei de speranță, telegramele de la Berlin continuau să ceară: „Rămâneți fermi până la capăt!”.

La 8 ianuarie, comandamentul frontului Don a transmis un ultimatum comandantului grupării încercuite cerându-i să înceteze rezistența inutilă și să accepte condițiile de capitulare. Ultimatumul, semnat de Nikolai Voronov, un reprezentant al Cartierului General al Marelui Stat-Major, și de Konstantin Rokossovski, comandantul Frontului Don, a fost transmis prin radio la cartierul general al lui Paulus dar comandantul Armatei a 6-a germane a respins în scris propunerea comandamentului sovietic.

Forțele de pe frontul Don au lansat o ofensivă în dimineața zilei de 10 ianuarie 1943, aproape simultan din toate direcțiile, strângând treptat inelul de încercuire. Inamicul, cu o disperare specifică oamenilor condamnați, a opus o rezistență fermă, respingând atacurile trupelor sovietice. La 21 ianuarie, în ciuda deteriorării situației grupării încercuite din cauza pierderii aerodromului de lângă Pitomnik, prin care inamicul aproviziona în principal trupele, comandamentul german a respins din nou oferta de capitulare.

La 24 ianuarie, F. Paulus a raportat prin radio la cartierul general al Führerului (redat în formă prescurtată): „… Pe fronturile de sud, nord și vest s-au remarcat fenomene de  erodare a disciplinei. Comanda și controlul unificat al trupelor sunt imposibile… 18.000 de răniți nu primesc îngrijiri medicale de bază… frontul a fost spart… apărarea ulterioară nu are sens. Un dezastru este inevitabil. Pentru a salva oamenii care sunt încă în viață, vă rog să acordați urgent permisiunea de predare. Paulus”.

Hitler a răspuns iritat printr-o scurtă telegramă: „Interzic predarea! Armata trebuie să mențină pozițiile până la ultimul om și până la ultimul glonț!”.

Până la sfârșitul lui 26 ianuarie, unitățile armatei a 21-a (comandant – general-locotenent Ivan Cistiakov) au făcut joncțiunea în zona satului Krasnîi Oktiabr și Kurganul Mamai cu unități ale Armatei a 62-a care înaintau dinspre Stalingrad. Inamicul din oraș a fost împărțit în două – grupul sudic (resturile a nouă divizii) condus de F. Paulus și grupul nordic (resturile a douăsprezece divizii) în zona fabricilor „Traktornîi” și „Barrikadî”.

La 28 ianuarie, grupul sudic al inamicului a fost din nou împărțit în două. Astfel, s-au format trei grupuri izolate la Stalingrad, care au continuat să ducă o luptă fără speranță. În noaptea de 31 ianuarie, șeful Statului Major al Armatei a 6-a, generalul locotenent A. Schmidt, a intrat în camera lui Paulus, din subsolul unui magazin universal, și i-a înmânat o foaie de hârtie pe care scria: „Vă felicit cu ocazia promovării în funcția de general-feldmareșal”. Aceasta a fost ultima radiogramă primită în „cazan” de la Hitler. La 31 ianuarie, grupul sudic a fost obligat să pună capăt rezistenței inutile. În aceeași zi, comandantul armatei a 6-a, împreună cu generalii și ofițerii de stat major, s-au predat. Grupul nordic al trupelor Armatei a 6-a, sub comanda generalului de infanterie K. Strecker, a continuat însă rezistența sângeroasă fără sens. De la cartierul general al lui Hitler s-a transmis acestui grup următorul ordin: să lupte până la ultimul glonț, să moară, dar să nu se predea.

Comandamentul sovietic a decis să lanseze un atac puternic asupra acestui grup. Până la 1.000 de tunuri și mortiere au fost concentrate pe o porțiune de 6 km. Pe 1 februarie, o avalanșă de foc a lovit poziția inamică.

Prizonierii militari germani/ Foto de arhivă militară

Comandantul Armatei a 65-a, general-locotenent Pavel Batov, a descris acest moment în memoriile sale: „Și apoi toată acea putere a bubuit. După 3-5 minute, hitleriștii au început să se târască afară din adăposturi, subsoluri și tancuri. Unii au fugit, alții au îngenuncheat și au ridicat mâinile spre cer într-o frenezie. Alții s-au grăbit să se adăpostească, s-au ascuns printre perdelele de fum și au sărit din nou afară…”. Simultan, aviația a bombardat inamicul. Soldații și ofițerii germani s-au predat în grup, aruncându-și armele.

La 2 februarie, grupul nordic al forțelor inamice a capitulat. Peste 40 de mii de soldați și ofițeri germani sub comanda generalului K. Strecker au depus armele. Luptele de pe malurile Volgăi au încetat. În perioada 10 ianuarie – 2 februarie 1943, pe timpul operațiunii de lichidare a grupării germane încercuite, trupele Frontului Don au distrus 22 de divizii și 149 de unități de deservire. Totodată, 91 000 de militari, din care 2.500 de ofițeri și 24 de generali au fost luați prizonieri. Trupurile a peste 140 000 mii de militari  ai inamicului au fost găsite pe câmpul de luptă după lichidarea grupării încercuite.

Într-un raport adresat comandantului șef suprem, Iosif Stalin, reprezentantul Cartierului General al Marelui Stat-Major, mareșalul de artilerie Nikolai Voronov, și comandantul frontului Don, general-colonelul Konstantin Rokossovski au raportat: „Executând ordinul dumneavoastră, pe 02 februarie 1943, la ora 16:00, trupele de pe frontul Don, au finalizat înfrângerea și distrugerea grupării inamicului de la Stalingrad. Ca urmare a eliminării complete a forțelor inamice încercuite, ostilitățile din orașul Stalingrad și din zona Stalingradului au încetat”.

Un punct de cotitură fundamental în întregul Al Doilea Război Mondial

 Bătălia de la Stalingrad s-a încheiat cu o victorie strălucitoare a forțelor armate sovietice. Aceasta a marcat începutul unui punct de cotitură fundamental nu numai în desfășurarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, ci și în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial în ansamblu. În cursul acestei bătălii, blocul fascist a pierdut un sfert din forțele care operau pe frontul sovieto-german. Au fost înfrânte Armatele a 6-a și a 4-a germane de tancuri, Armatele a 3-a și a 4-a române, precum și Armata a 8-a italiană. Pierderile totale ale inamicului în morți, răniți, capturați și dispăruți s-au ridicat la aproximativ 1,5 milioane de oameni, motiv pentru care, în Germania, pentru prima dată în anii războiului, a fost declarat doliu național. Pierderile Armatei Roșii s-au ridicat la aproximativ 1 130 000 de oameni (dintre care aproximativ 480 000 de morți). Inițiativa strategică a trecut ferm și definitiv în mâinile Marelui Stat-Major sovietic. Ca urmare, au fost create condițiile pentru desfășurarea ofensivei generale a Armatei Roșii și alungarea invadatorilor de pe teritoriul ocupat al URSS. Victoria de la Stalingrad a ridicat prestigiul internațional al Uniunii Sovietice și al Forțelor sale armate și a întărit coaliția anti-Hitler.

2 februarie 1943. Stalingrad. Victorie!/ Foto de arhivă militară

Înfrângerea din bătălia de la Stalingrad a fost un șoc moral și politic pentru întreaga Germanie, zdruncinându-i pozițiile de politică externă și subminându-i încrederea sateliților săi. Japonia a fost convinsă că nu era oportun să lanseze o acțiune militară împotriva URSS; Turcia, în ciuda presiunilor germane, a încercat să își mențină neutralitatea. Autorii germani, care, de regulă, acoperă în mod tendențios evenimentele de pe frontul sovieto-german, au fost nevoiți să recunoască înfrângerea reală a Germaniei. Generalul Z. Westphal scria: „Înfrângerea de la Stalingrad a îngrozit atât poporul german, cât și armata sa. Niciodată în întreaga istorie, Germania nu a suferit o asemenea înfrângere cu pierderea unui număr atât de mare de soldați”.

Istoricul german W. Goerlitz, în cartea sa „Istoria celui de-al Doilea Război Mondial”, a subliniat: „Catastrofa de la Stalingrad a fost un mare punct de cotitură nu numai la nivelul politicii interne, cât și al politicii externe. A avut ca efect zdruncinarea gravă a întregii sfere de dominație germană în Europa”. Victoria din bătălia de la Stalingrad a evidențiat capacitățile sporite ale Armatei Roșii și ale artei militare sovietice. În bătălia de la Stalingrad, operațiunile strategice defensive și ofensive ale grupurilor de fronturi au fost interconectate organic, culminând cu încercuirea și distrugerea unei mari grupări inamice. Victoria de la Stalingrad este rezultatul rezistenței, curajului și eroismului de masă al trupelor sovietice. Pentru calitățile militare demonstrate în timpul bătăliei de la Stalingrad, 44 de formațiuni și unități au primit numele onorifice de Stalingrad, Abgarov, Don, Basargin, Voronov, Zimovnikov, Kantemir, Kotelnik, Donul Mijlociu, Tatsin; 55 au fost decorate cu ordine, 183 au fost transformate în unități de gardă. Zeci de mii de soldați și ofițeri au primit distincții de stat. 112 dintre cei mai distinși ostași au devenit Eroi ai Uniunii Sovietice.

La cea de-a 20-a aniversare a victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei, orașul-erou Volgograd a fost decorat cu Ordinul Lenin și cu Medalia „Steaua de Aur”. Pentru a comemora victoria de la Stalingrad, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 22 decembrie 1942, chiar înainte de încheierea bătăliei, a fost instituită medalia „Pentru apărarea Stalingradului”, cu care au fost decorați peste 700 000 de participanți la luptă.

Victoria Armatei Roșii la Stalingrad a determinat o creștere uriașă a angajamentului politic și  a capacității de muncă ale întregului popor sovietic. Totodată, a insuflat credința în eliberarea rapidă a teritoriului URSS de ciuma brună, a întărit moralul soldaților de pe front, a muncitorilor de pe frontul intern pentru intensificarea luptei atât împotriva inamicului cât si pentru asigurarea frontului cu tot ce era necesar.

Ziua de 2 februarie 1943, în conformitate cu Legea federală Nr. 32-FZ din 13 martie 1995, „Cu privire la Zilele de Glorie Militară și la zilele de comemorare în Rusia”, este sărbătorită ca Ziua Gloriei Militare a Rusiei – Ziua înfrângerii a trupelor naziste de către trupele sovietice în bătălia de la Stalingrad.