Corneliu Vlad: Surprizele conflictului ucrainean

Corneliu VLAD

Războiul din Ucraina se îndreaptă către un sfârșit previzibil. Începe momentul lecțiilor sale. Un proeminent intelectual francez, Emmanuel Todd, antropolog, sociolog, politolog, schițează în cartea sa recent apărută, „Înfrângerea Occidentului”, zece constatări revelatorii, „multe surprize”, cum le numește autorul, care se desprind la ora concluziilor.

Prima surpriză este însăşi izbucnirea unui război în Europa, între două state, pe un continent despre care se credea că și-a dobândit în sfârșit pacea, după două războaie mondiale.

A doua surpriză: protagoniștii acestui război sunt Statele Unite și Rusia, deși pentru Washington, timp de peste un deceniu, China era desemnată de SUA ca principalul lor inamic. E adevărat, un război prin procură, purtat de ucraineni, care luptă pe front și au mari pierderi materiale și umane. Dar sunt înarmați masiv de SUA și aliați ai lor.

A treia surpriză a fost rezistenta peste așteptări a armatei Kievului (e drept, până la un punct). Dar mulți occidentali n-au luat în seamă faptul că Rusia a trimis doar 100.000-120.000 de militari în Ucraina, o țară de 603.700 kmp. (Spre comparație, în 1968, în Cehoslovacia , o țară de 127.900 kmp , URSS și aliați ai săi din Pactul de la Varșovia au trimis 500.000).

Ucraina este considerată în Vest un stat eșuat. De la independența sa în 1991, pierduse 11 milioane de locuitori prin emigrare și scăderea fertilității, era dominată de oligarhi și corupția atingea cote alarmante; „ţara şi locuitorii ei păreau de vânzare”. Dar pentru război, Ucraina a primit din Occident un ajutor militar masiv, de la rachete antitanc Javelin la sisteme de observare și ghidare americane.

A patra surpriză a fost rezistența economică a Rusiei, în ciuda cascadei de sancțiuni care i s-au impus. Rușii s-au adaptat la sancțiunile din 2014 și s-au pregătit să fie autonomi în domeniul IT și bancar. Rusia a dovedit o mare flexibilitate tehnică, economică și socială. „Pe scurt, un adversar care trebuie luat în serios”.

A cincea surpriză, compromiterea voinței și acțiunii europene, tot mai evidentă de la criza din 2007-2008, cu Europa Unită ghidată de un cuplu franco – german, care luase cu aspectul unei căsătorii patriarhale, cu Germania ca soț dominator. Dar chiar și sub hegemonia germană, se credea că Europa și-a păstrat o anumită autonomie. Însă Uniunea Europeana pare să fi renunțat să-și apere interesele, fiind nevoită să renunțe la energia rusească și în mare parte la comerțul cu Rusia, autosancționându-se ea însăşi din ce în ce mai aspru. Germania a acceptat tăcută sabotarea de către „protectorul” american a gazoductelor Nord Stream. Axa Paris-Berlin a fost înlocuita de o axă Londra -Varșovia-Kiev pilotată de la Washington. Europa ca actor geopolitic autonom devine tot mai mult un fapt al trecutului (în urmă cu douăzeci de ani, Germania cancelarului Schröder și Franța președintelui Chirac se opuneau, ca și președintele Putin, războiului din Irak).

A șasea surpriză a războiului a fost apariția Marii Britanii ca „rachetă NATO anti-rusă”. Londra a trimis prima rachete cu rază lungă de acțiune și tancuri grele în Ucraina.

Scandinavia, tradițional pașnică și mai înclinată spre neutralitate s-a dezis de această linie consacrată. În Europa de Nord, Norvegia și Danemarca sunt relee ale forțelor militare ale SUA, iar Finlanda și Suedia au aderat la NATO.

A opta surpriză este cea mai… surprinzătoare, remarcă Emmanuel Todd. S-a dovedit că Statele Unite, puterea militară dominantă a Occidentului, nu poate asigura ajutor militar atât cât îi cere Kievul. „Un fenomen cu totul extraordinar căci în ajunul războiului PIB-urile Rusiei și Belarusului reprezentau 3,3% din PIB-ul occidental (SUA, Canada, Europa, Japonia, Coreea).

A noua surpriză – singurătatea ideologică a Occidentului și ignoranța cauzată de propria sa izolare. Obișnuiți să decreteze tuturor valori, occidentalii se așteptau, „sincer și prostește”, că întreaga lume să se indigneze față de Rusia, dar s-au deziluzionat. După primul șoc al războiului, sprijinul acordat Kievului s-a diminuat treptat. În cercurile NATO, se credea că China ar putea să nu sprijine Rusia. Nici India nu s-a raliat Occidentului. Turcia , membră a NATO pare tot mai angajată într-o relație strânsă cu Rusia. După un an și jumătate de război, întreaga lume musulmană vede Rusia mai degrabă ca partener decât ca adversar. Arabia Saudită și Rusia se consultă pentru a gestiona producția și prețul petrolului, mai degrabă ca parteneri economici decât ca adversari ideologici. „Dinamica războiului a crescut ostilitatea faţă de Occident în lumea în dezvoltare, deoarece este supusă sancţiunilor”.

A zecea și ultima surpriză, în curs de materializare, este înfrângerea Occidentului. „Războiul încă nu s-a terminat, dar înfrângerea este o certitudine deoarece Occidentul se autodistruge, deși nu este atacat de Rusia”, remarcă Todd.

„Într-o viziune geopolitică, scrie în încheierea analizei Emmanuel Todd, nu Rusia este, în realitate, principala problemă. Ea nu vrea în niciun caz să preia controlul asupra planetei, este o putere normală a cărei evoluţie nu are nimic misterios. Nicio criză rusească nu destabilizează echilibrul global. De fapt este o criză occidentală și mai precis americană, terminală, care pune în pericol echilibrul planetei” .