Putem repeta?

Fiodor LUKIANOV, redactor șef al revistei „Rusia în politica globală” (”Russia in Global Affairs”) încă de la înființarea publicației, în 2002. Președinte al Prezidiului Consiliului pentru Politică Externă și de Apărare al Rusiei din 2012. Director pentru activități de cercetare la Clubul Internațional de Dezbateri ”Valdai”. Profesor-cercetător la Școala Superioară de Economie a Universității Naționale de Cercetare.

Istoria iubește rimele. Deși nu, mai degrabă nouă ne place să rimăm, trasând după ureche paralele istorice. A optzecea aniversare a Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei și în Al Doilea Război Mondial, în urma cărora a fost creată ONU și ordinea mondială postbelică, este marcată de o explozie a activității militaro-politice și diplomatice.

Crizele au, astăzi, multe cauze. Dar dacă încercăm să privim de la o anumită distanță, vom observa origini comune legate de transformările politice ale secolului XX.

Actuala intensificare este o încercare de eliberare din contradicțiile apărute în timpul ordinii mondiale model 1945.

Atâta timp cât vechea carcasă a stat neclintită, nu era de nimic amenințată. Însă circumstanțele care s-au schimbat radical au transformat vechile siguranțe în catalizatori.

Ordinea de după Al Doilea Război Mondial s-a bazat pe instituții (structuri și norme de comportament), descurajare nucleară (mai întâi între doi actori majori, apoi între mai mulți de rangul doi) și pe o creștere explozivă a numărului de state (decolonizare în masă). Ultimul factor este mai rar luat în considerare în contextul ordinii mondiale, dar nu trebuie subestimat.

În primul rând, dizolvarea imperiilor coloniale a schimbat mediul internațional, care a devenit mai democratic. Abundența de noi state a întărit și funcțiile de reglementare ale instituțiilor, a căror importanță a crescut odată cu o astfel de extindere a comunității internaționale.

În al doilea rând, „Lumea a Treia”, apărută ca urmare a decolonizării, a devenit un fel de stabilizator al marii rivalități. Însăși prezența unui mediu mondial dens populat i-a obligat pe giganți să se comporte mai puțin direct. Dar când rivalitatea strategică a depășit linia de plutire a unui Război Rece „normal”, testele de forță și „eliberarea aburului” au avut loc nu în teatrul principal (Europa), ci la periferia spațiului de confruntare de atunci.

Cu alte cuvinte, concurența acerbă din Asia de Sud-Est, Africa sau America Latină nu a dus la o ciocnire în arena principală care ar fi fost sortită să degenereze într-o distrugere reciprocă. Desigur, acest lucru conținea o doză destul de mare de cinism specific marilor puteri, dar a ridicat, în schimb, o barieră suplimentară în calea unui potențial conflict global.

Erodarea ordinii mondiale, bazate pe Carta ONU, a început odată cu dispariția echilibrului intern după Războiul Rece. Dominația Occidentului a împins spre deformare toate instituțiile și principiile de interacțiune. Înainte, ele erau destinate să limiteze rivalitatea, dar brusc au început să o transforme în instrumentul lui în slujba celui mai puternic. De aici și degradarea diplomației, devenită din modalitate de atenuare a contradicțiilor aproape un mijloc de control ideologic.

Cele două actuale focare principale de conflict – Europa de Est și Asia de Vest – sunt rezultatul coliziunilor (diferite) întâmplate în secolul al XX-lea și care nu și-au găsit rezolvarea. Atâta timp cât a existat un fel de ordine mondială, a ținut în frâu contradicțiile. Când eficacitatea ei a scăzut, ele au ieșit la iveală. Ba chiar într-o formă extrem de periculoasă.

Eforturile politice de astăzi nu înseamnă o revenire la ordinea anterioară. Chiar dacă puțini au îndrăzneala de a denigra pe față ONU și să ceară desființarea ei, se fac încercări de rezolvare a celor mai stringente chestiuni fără participarea organizației. Atât Ucraina, cât și Gaza sunt exemple ilustrative. Diplomația marilor puteri și a marilor lideri face trimitere la epocile de dinaintea ONU. De aici și tema granițelor, pe ideea că nu sunt o dogmă. Și încercarea de mercantilism pur, care duce și mai adânc în istorie.

Într-adevăr, reiese că aceasta nu este o rimă, ci o cezură. Cât de reușit va fi atacul de cavalerie al lui Trump asupra rămășițelor ordinii mondiale din a doua jumătate a secolului XX nu se știe. Cariera lui politică s-ar putea încheia în diferite feluri. Dar oricine îl va înlocui la ora respectivă, nu va exista o revenire la „vremurile bune de altădată”. Nici la sistemul Cartei ONU așa cum a fost conceput el acum 80 de ani, nici la hegemonia liberală conform tiparelor de la începutul acestui secol. Iar aici un rol va avea moștenirea secolului trecut – convingerea că cu cât mai multe state, cu atât mai bine.

Majoritatea globală nu se grăbește să participe la formarea ordinii mondiale, preferând să aștepte să vadă ce iese, după care să se adapteze în avantajul său. Sau să se mulțumească doar cu relații reciproce situative.

Oricât s-ar strădui publiciștii să convingă că al Treilea Război Mondial se derulează deja, este o hiperbolă. Nu există un astfel de război, deoarece măsurile de siguranță create după al Doilea Război Mondial pentru a preveni repetarea lui, încă funcționează. Cel puțin arma nucleară, deși mulți sunt îngrijorați de scăderea eficacității ei. ONU rămâne un forum indispensabil, în ciuda legitimității în declin. Ceea ce cunoaște un declin fatal sunt consecințele morale și ideologice ale celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă este vorba despre o renaștere a nazismului sau pur și simplu de inevitabila ștergere a memoriei, este discutabil. Și ce este mai periculos? Dar lungul consens privind al Doilea Război Mondial a luat sfârșit, practic.

Venim cu un nou experiment. Își vor păstra forța lecțiile celui mai distructiv război dacă spectacolul mondial pus în scenă și actorii care-l joacă s-au întors grăbiți în vremurile anterioare lui? Deoarece istoria nu se repetă niciodată literalmente, mai degrabă da. Deoarece oamenii înșiși se străduiesc uneori să o repete, mai degrabă nu.