Ambasadorul Lipaev: Punând la îndoială rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial, Occidentul încearcă să submineze sistemul mondial Ialta-Potsdam

Discursul de bun venit al Ambasadorului Federației Ruse în România, Vladimir LIPAEV, adresat participanților și invitaților la ”masa rotundă” internațională „Marea Victorie și rolul memoriei istorice în construirea arhitecturii relațiilor internaționale moderne” (Ambasada Rusiei în România, 20 iunie 2025).

Dragi prieteni!

Actuala ”masă rotundă” se desfășoară în anul aniversării a 80 de ani de la Victorie și a împlinirii a 84 de ani de la începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Cu ajutorul acestui eveniment, sperăm să atragem atenția asupra problemei conservării memoriei istorice și a rolului acesteia în construirea arhitecturii relațiilor internaționale moderne.

În epoca dominației mass-media, care exercită o influență uriașă asupra formării opiniei publice, „amnezia istorică” se transformă într-o armă a luptei politice cinice. Apar generații întregi care, pe fondul scăderii calității educației, sunt private de cunoașterea unor fapte istorice banale, își pierd capacitatea de a gândi critic. Pe viitor, ele devin cu ușurință victime ale unor manipulări propagandistice monstruoase, care duc la repetarea greșelilor trecutului.

Despre nici un război nu s-au spus atâtea minciuni câte s-au spus despre al Doilea Război Mondial. Se pare că logic este ca, lăsând la o parte considerațiile așa-numitei corectitudini politice, să se înceapă să se spună lucrurilor pe nume. În acest sens, aș dori să consemnez pe scurt doar câteva momente ce provoacă alergii la adversarii noștri.

Fascismul, a cărui ideologie criminală a devenit una dintre cauzele conflictului global, constituie rezultatul firesc al evoluției democrației de tip occidental. De aceea reamintesc politicienilor și istoricilor occidentali: Hitler este creatura voastră. Voi l-ați produs și crescut. Ajunse în incapacitatea de a face față monstrului, tot de ele născut, statele europene au devenit victimele agresorului și doar fapta eroică a popoarelor Uniunii Sovietice le-a salvat de sclavia fascistă.

Astăzi, în istoriografia și literatura școlară occidentală este promovată falsa teză, potrivit căreia războiul a izbucnit din cauza politicii expansioniste a două regimuri totalitare – Germania și URSS, care ar fi intrat, chipurile, în coliziune una cu cealaltă în încercarea de a cuceri dominația mondială. Un exemplu strigător la cer de rescriere a istoriei este introducerea în circulație a postulatului responsabilității egale a Germaniei lui Hitler și a URSS-ului pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Faptele istorice reale demonstrează că Uniunea Sovietică nu a avut niciodată planuri să iasă din granițele tradiționale ale statului rus. De o imoralitate de cel mai înalt nivel sunt și încercările de a minimaliza contribuția URSS-ului la înfrângerea nazismului și de a mânji memoria luminoasă a eroismului și sacrificiilor poporului sovietic pentru a justifica explozia neonazismului și a rusofobiei în Occident.

Adevărata responsabilitate pentru izbucnirea războiului revine, pe lângă Hitler, în totalitate liderilor de atunci ai țărilor occidentale. Totul a început în 1925 la Locarno, când, după ce au consfințit „inviolabilitatea” granițelor Germaniei în Vest, liderii Franței și Marii Britanii și așa-zișii lor aliați au lăsat deschisă chestiunea granițelor ei în Est, indicând clar căile viitoarei agresiuni. În același timp, cei doi arhitecți ai viitorului război, miniștrii de externe Briand (Franța) și Stresemann (Germania), nu s-au sfiit să „prescrie” pentru ei Premiul Nobel pentru Pace (apropo de chestiunea privind prețul acestui „premiu”). Este adevărat, nici unul dintre ei nu a văzut vreodată rezultatul groaznic al creației mâinilor lor.

În dorința lor de a îndrepta „mașina de război germană” spre Est, liderii occidentali au trădat, pe rând, Cehoslovacia, Austria și, înt-un final, Polonia, respingând, în 1939, propunerea Uniunii Sovietice de a crea un sistem de securitate europeană colectivă. De îndată ce-și amintesc de pactul de neagresiune sovieto-german din 1939, prezentat aproape drept cauză primordială a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, istoricii și politicienii occidentali încep să devină isterici. În realitate, la acel moment, între Germania și Uniunea Sovietică nu exista graniță comună (pentru unii, acest lucru poate fi o surpriză!). În calea trupelor germane se afla Polonia. Ca atare, soarta ei a fost pecetluită și nu-i preocupa deloc așa-zișii ei curatori anglo-francezi. Ei credeau că, după ce va cuceri Polonia, Hitler se va duce mai departe spre est, dar acest calcul nu s-a adeverit. Acordul încheiat între Rusia și Germania, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, le-a demonstrat britanicilor și francezilor că, spre marea lor dezamăgire, Hitler nu va trece așa-numita „Linie Curzon” fără a rezolva mai întâi problema frontierelor vestice. Astfel, planurile lor iezuite de a da cap în cap URSS și Germania, ei rămânând în siguranță, s-au năruit. Nici până în ziua de astăzi europenii nu ne pot ierta această înfrângere diplomatică zdrobitoare.

În etapa inițială a războiului, în fața lui Hitler a capitulat, practic, în mod rușinos aproape toată Europa, fără a încerca măcar să opună o rezistență decentă. Numărând aproape un milion de oameni și înarmată până în dinți, armata poloneză a rezistat mai puțin de o lună, iar guvernul a fugit din țară la două săptămâni după începerea ostilităților. Franța a fost învinsă într-o lună și jumătate. Restul au rezistat și mai puțin.

Contribuția țărilor occidentale la înfrângerea fascismului este incomparabilă cu aportul Uniunii Sovietice. Este absurd să compari Bătălia de la Stalingrad cu bătălie locală pentru sondele de petrol libiene de lângă El Alamein, deși în manualele de istorie din Occident, ele sunt tratate ca fiind egale. Firește că nu poate fi negat rolul avut în război de aliații noștri de atunci, care au atras asupra lor o parte considerabilă a mașinii de război germană, facilitând, astfel, rezolvarea de către Armata Sovietică a principalei ei misiuni. Dar acest rol a fost totuși auxiliar, nu esențial, cum încearcă unii politicieni să prezinte astăzi lucrurile. Până în 1944, aliații noștri au desfășurat operațiuni militare pe fronturi prea puțin semnificative, încercând activ să intervină în război abia după debarcarea din Normandia din iunie 1944, când rezultatul acestuia era deja predeterminat. Mai mult, doar câteva luni mai târziu, în decembrie 1944, Wehrmacht-ul le-a aplicat anglo-americanilor o lovitură majoră în apropiere de Ardeni, în urma căreia ei ar fi putut să se retragă înapoi, dincolo de Canalul Mânecii. I-a salvat Armata Sovietică, care, cu câteva săptămâni înainte de termenele stabilite, începuse operațiunea Vistula-Oder, forțându-i pe fasciști să transfere forțe din Vest în Est.

Înțelegând că în bătăliile terestre împotriva naziștilor au puține șanse de izbândă, britanicii și americanii au început să aplice tactica terorii împotriva populației civile, deoarece aviația germană nu mai putea oferi acoperire aeriană, fiind aproape în întregime desfășurată pe Frontul de Est. Bombardamente barbare asupra orașelor germane, lipsite de sens din punct de vedere militar (obiectivele industriale pe care puseseră ochii monopolurile anglo-americane au fost ocolite de aceste bombardamente) aveau ca scop distrugerea monumentelor culturii materiale germane pentru a împiedica renașterea spirituală a națiunii germane în viitor.

Există multe alte fapte pe care adversarii noștri preferă fie să le ignore, fie să le uite.

Pornind de la denaturarea istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, urmând modelul „ferestrelor Overton” (adică transformând minciunile în „adevăr” și invers), clasa politică a Europei contemporane modelează din Rusia chipul inamicului, în speranța de a trăi din militarizarea „bătrânului continent”. Miop, se ignoră, în același timp, faptul că implantarea rusofobiei duce nu doar la răspândirea urii față de tot ceea ce este rusesc, dar și la o creștere nesănătoasă a manifestărilor de xenofobie și nazism în general. Drept urmare, aproape toate țările occidentale au fost puse, practic, „sub arme” pentru a sprijini regimul neobanderist de la Kiev. Folosirea, în cadrul Forțelor Armate ale Ucrainei a steagurilor, simbolurilor și șevroanelor SS naziste ale diviziei „Cap Mort” nu mai șochează deja pe nimeni.

În acest context, nu este surprinzător când anumite instituții de presă încep să promoveze idei despre o presupusă „apropiere” dintre simpatizanții mișcării ultranaționaliste, anticomuniste, antisemite Garda de Fier și Rusia, moștenitoarea învingătorilor nazismului. Pentru oricine are, cât de cât, habar de istorie, devine absolut evidentă idioțenia acestor idei. Nu poate exista nimic în comun între organizatorii pogromurilor evreiești și țara al cărei popor a fost exterminat în „fabricile morții” naziste și ai cărei soldați au deschis porțile lagărului de la Auschwitz. Dar merită oare să fim surprinși de un asemenea analfabetism și o asemenea simpatie pentru criminalii de război în realitățile Europei de astăzi, când chiar și la ceremonia dedicată împlinirii a 80 de ani de la eliberarea Auschwitz-ului, organizatorii acesteia au evitat în mod rușinos să menționeze faptele de eroism ale soldaților Armatei Roșii?

Pe lângă sarcinile ideologice, rescrierea istoriei celui de-al Doilea Război Mondial în Occident are drept scop global revizuirea arhitecturii relațiilor internaționale. Instaurată pe baza rezultatelor războiului, ordinea Ialta-Potsdam a permis planetei noastre să evite o catastrofă globală. Națiunile Unite au devenit o platformă unică pentru elaborarea de răspunsuri colective la provocările comune în domeniile securității și contribuției la dezvoltare. În cadrul ONU, cu rolul cheie al URSS, s-au luat decizii istorice care au pus bazele lumii multipolare care se naște în zilele noastre, inclusiv procesul de decolonizare.

Obișnuit însă să trăiască pe seama altor națiuni, Occidentului nu îi este pe plac formatul conlucrării interstatale bazate pe egalitate. Punând la îndoială rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial, el încearcă în mod consecvent să submineze fundamentele ordinii mondiale postbelice. Îmbătat de autoproclamata victorie în Războiul Rece, Occidentul colectiv insistă să-și impună propria „ordine” bazată pe reguli inventate de el, ceea ce, în realitate, înseamnă dictatul său în afacerile internaționale. Pentru anii următori, elitele europene își programează, cu o miopie scurtă, statele să existe într-o paradigmă a confruntării. Sunt eliminate chiar și cele mai mici premise pentru un dialog reciproc respectuos cu Rusia, care a fost, este și va fi un jucător principal atât în ​​regiune, cât și pe scena mondială. Deși conferința noastră de astăzi este dedicată trecutului, tema conservării adevărului istoric despre cel de-al Doilea Război Mondial rămâne foarte actuală și importantă, inclusiv în contextul rezolvării problemelor globale de formare a unei ordini mondiale juste.

Sunt convins că discuțiile se vor desfășura într-o notă constructivă. Vă doresc mult succes în muncă.