Bordaciov: Încrederea oarbă în SUA se scufundă în Strâmtoarea Ormuz

Apelurile lansate de SUA către alte țări de a participa la deblocarea Strâmtorii Ormuz spulberă bula speranțelor legate de americani, creată în întreaga lume în ultimele decenii la aportul Washingtonului. Deși, pentru a-și atinge obiectivele prin forță, SUA nu au nevoie de niciun aliat din NATO.

Timofei BORDACIOV,
director de programe al Clubului „Valdai”, pentru ”Vzglyad”

Aflată deja în a treia săptămână, agresiunea declanșată de SUA și Israel împotriva Iranului a devenit unul dintre cele mai importante evenimente ale vieții internaționale din acest deceniu. Deocamdată însă, consecințele politice generale ale acestei tragedii – discreditarea gravă a dreptului internațional de către o putere, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, o nouă ruptură între SUA și Europa, precum și destabilizarea întregului Orient Mijlociu – stârnesc doar interesul observatorilor profesioniști.

Ceea ce-i privește pe toți și are, deocamdată, cel mai puternic impact internațional este blocarea efectivă de către Corpul Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC) a Strâmtorii Ormuz, una dintre cele mai importante artere mondiale pentru comerțul cu petrol. Prețurile la acest produs esențial în economia modernă au început deja să fluctueze din cauza războiului din regiune, dar riscul ca orice petrolier să fie lovit de o dronă iraniană împinge cotațiile hidrocarburilor și mai sus.

Iată că și cei mai autorizați observatori internaționali evocă probabilitatea unei creșteri de aproape două ori a prețurilor la petrol și apariția, în acest context, a recesiunii economice globale. Desigur, acest lucru îngrijorează literalmente întreaga lume, deoarece, în ciuda tuturor eforturilor guvernului american din ultimii ani, economia rămâne totuși globală. Cu alte cuvinte, problema bulversării navigației este importantă, practic, pentru toți.

Probabil de aici și declarația, care a stânit multă vâlvă, a președintelui american, potrivit căreia, pe fondul „succesului zdrobitor” al armatei sale în confruntarea cu iranienii, alte țări – în special cele care importă mult petrol din Golful Persic – trebuie să contribuie la asigurarea funcționării neîngrădite a strâmtorii. Mulți observatori, atât din Rusia, cât și din străinătate, au perceput imediat acest lucru ca pe o manifestare de slăbiciune.

Adică liderul american, deși încrezător în sine, recunoaște propria incapacitate de a rezolva problema și încearcă să formeze o coaliție internațională în acest scop. În declarația lui Trump se întrevede, totodată, o încercare de a atrage în războiul cu Iranul țări care nu au absolut nicio legătură cu problemele americano-israeliene din Orientul Mijlociu: Japonia, Coreea de Sud sau chiar China. Aceasta din urmă, după cum știm, este chiar prietenă cu Republica Islamică.

Se scrie că apelurile președintelui SUA i-au pus deja pe jar pe oficialii de la Tokyo, care susțin americanii în toate aspectele, cu excepția celor care ar putea necesita sacrificii reale. Țările cele mai instabile din punct de vedere emoțional din Occidentul colectiv, precum Norvegia, s-au grăbit să declare că nu intenționează să-și trimită navele pentru a lupta împotriva dronelor iraniene.

În general, ar fi ciudat să așteptăm altceva din partea Norvegiei, care reprezintă 1/5 din rezervorul mondial de combustibil – veniturile din vânzarea de petrol și gaze în Norvegia reprezintă în prezent până la 20% din PIB-ul național. Oricum ar fi, norvegienii sunt ultimii care ar mișca măcar un deget în acest caz. În schimb, alte economii producătoare și mari consumatoare de energie ar putea deveni îngrijorate.

Se pare, totuși, că în cazul declarației lui Trump privind „ajutorul pentru deblocarea” Strâmtorii Ormuz, lucrurile sunt mult mai simple și, în același timp, mai complexe. În primul rând, pentru actualul guvern american, și mai ales pentru șeful acestuia, nu există nicio contradicție între propria măreție și dorința de a pasa altora o parte din responsabilități. Dimpotrivă, Trump și compania sunt exact genul de oameni care spun cu mândrie: „Noi am răvășit totul aici, iar acum descurcați-vă singuri”.

Chiar și discuția dacă pot sau nu țări precum Coreea de Sud sau Japonia să trimită nave în Golful Persic este pentru Washington deja o dovadă a măreției sale. Adică, priviți, consecințele greșelilor și erorilor noastre evidente devin o preocupare pentru întreaga umanitate – ce poate fi mai mult decât o putere lider a planetei? Mai ales că de la unii dintre cei mai zeloși admiratori ai „Consiliului pentru Pace” sau din partea unor țări NATO se pot aștepta declarații destul de serioase că sunt gata să se lanseze într-o astfel de aventură militară.

În al doilea rând, în conflictul izbucnit, Trump se comportă absolut firesc, continuând să „comercializeze” literalmente tot ce-i cade în mână. În acest sens, invitarea altor țări în Strâmtoarea Ormuz nu înseamnă deloc recunoașterea propriei incompetențe – nu este o slăbiciune, ci o spontaneitate, deoarece pentru șeful statului american lucrurile simbolice au foarte puțină importanță. El, la fel ca anturajul lui, vorbește foarte mult despre măreția sa și a Americii, dar nu are absolut nicio nevoie să se comporte în conformitate cu așteptările celorlalți.

Și aici începe partea cea mai interesantă – politica internațională contemporană se bazează pe simboluri nu mai puțin decât pe forța brută a statelor, capabile sau nu să-și apere interesele. Această dimensiune simbolică se realizează prin două aspecte: recunoașterea că ești cel mai puternic și propriile tale acțiuni, care confirmă această recunoaștere.

Cu cât statul și șeful lui primesc mai multe semne de respect și chiar de admirație pentru geniul și puterea lor, cu atât ceilalți au așteptări mai mari de la ei. Ei își creează singuri așteptări care ar putea fi complet neavantajoase și deloc necesare pentru obiectul adorării lor.

Și aici apare o contradicție importantă: statul cere admirația celorlalți datorită capacităților sale, dar, din punct de vedere practic, nu are deloc nevoie de prieteni. O astfel de contradicție se manifestă deosebit de clar în momentele în care cel puternic combină încrederea în sine cu o oarecare nedumerire și confuzie legate de viitor: este exact ceea ce se întâmplă acum cu SUA. În mare măsură, pentru a-și rezolva problemele de securitate și pentru a-și atinge obiectivele prin forță, SUA nu au nevoie de niciun aliat din NATO, cu atât mai puțin de scenele în masă din „Consiliul pentru Pace”. Doar nu credem cu adevărat că o putere nucleară ar putea avea nevoie de aliați?

În știința relațiilor internaționale există o axiomă pe care puțini o cunosc, chiar și dintre analiștii avizați – relațiile de alianță există doar între puteri relativ egale ca forță. În cazul în care forțele unuia dintre participanții la grup diferă incomparabil în favoarea primului – nu mai este alianță, ci cooperare. Ea poate fi de orice fel: respectuoasă, cum este între Rusia și țările CSI, dominantă, cum este caracteristic relațiilor dintre SUA și restul țărilor occidentale, dar nu sunt relații de alianță în sensul deplin al cuvântului. Cu atât mai mult în lumea contemporană, unde trei superputeri dețin rezerve de arme nucleare care fac ca un război „clasic” împotriva lor sau între ele să fie lipsit de sens din punct de vedere politic.

Pur și simplu nu există în lume state cu care o alianță ar avea o importanță decisivă pentru supraviețuirea Chinei, Rusiei sau Statelor Unite. Dar acest lucru nu le împiedică să creeze așteptări complet nefondate în rândul celor din jur. Să menționăm, apropo, că și China creează cu toată forța așteptări în rândul multor state cu care, de fapt, pur și simplu face comerț avantajos pentru sine.

Și auzim deja strigăte furioase pe tema de ce Beijingul nu l-a salvat pe președintele Venezuelei sau nu asigură acum o breșă în blocada energetică a Cubei. În ultimii 10–15 ani, China și-a extins atât de mult prezența efectivă – în economie, politică și discuțiile despre acestea – încât au urmat așteptări disproporționat de mari că va acționa în detrimentul propriilor cetățeni.

Această situație se manifestă acum în mod deosebit de acut în cazul americanilor. Prin acțiunile lui, Washingtonul distruge literalmente sistemul de încredere în propria putere, angajamente și cine știe ce altceva. Pur și simplu pentru că, în ultimele decenii, acest sistem a devenit unul dintre cei mai puternici factori ai prezenței Americii în afacerile mondiale. Acum, guvernul american îl distruge în mod consecvent și face, în principiu, o treabă destul de bună.

Pe termen lung, este mult mai confortabil să trăim într-o lume în care contează nu fanteziile, ci faptele reale. „Bula de speranțe”, creată la inițiativa americanilor nu numai de sateliții lor, ci și de toți ceilalți, se dezumflă, iar în locul ei vine o politică internațională normală.