De ce încearcă SUA să creeze o alternativă la BRICS

Ce iese, până la urmă: E suficient ca SUA să fluierе o dată, cum statele Sudului Global fug imediat cu zecile sub acoperișul Washingtonului în Consiliul pentru Pace? Nu cred că panica își are rostul și nici nu trebuie îngropată prematur organizația BRICS.

Igor KARAULOV, poet, publicist, pentru cotidianul Vzgliad

Vorbind despre relațiile SUA cu Sudul Global, merită să ne aducem aminte de perioada președinției lui Barack Obama. Visele de a crea un guvern mondial și de a-l conduce bântuiau de mult timp elita americană, însă tocmai Obama a devenit primul candidat plauzibil la funcția de „președinte al planetei”. În 2008, el și-a construit campania electorală apelând inclusiv la țările în curs de dezvoltare, dându-le de înțeles că, într-o anumită măsură, va fi „omul lor” la Casa Albă. Însăși personalitatea lui Obama favoriza această percepție: tatăl – kenyan, tatăl vitreg – indonezian, al doilea prenume – musulman (Hussein). Parcă întreaga planetă se reflecta în acest om.

În 2008, o importanță deosebită a fost acordată sondajelor internaționale și voturilor online, ale căror rezultate arătau aproape peste tot că lumea îl preferă pe Obama – și, prin urmare, alegătorul american trebuia să-l voteze nu doar pentru sine, ci pentru întreaga lume.

Pe atunci, sloganul „America înainte de toate” era de neconceput. Obama a fost ales de oameni care credeau sincer că SUA trebuie să-și folosească resursele, bogăția, cunoștințele și puterea pentru a face mai bună întreaga lume. Pentru o vreme, SUA au devenit o țară a idealiștilor. Astăzi este greu de crezut așa ceva, dar, ajuns în această țară în toamna anului 2008, i-am văzut și i-am auzit pe acești idealiști în universitățile din Iowa, Chicago și în cluburile și barurile din New York.

După cum știm, din punct de vedere practic, Barack Obama nu s-a deosebit cu nimic de predecesorii lui albi. El nu a reușit nici măcar să-și îndeplinească promisiunea de a retrage trupele din Irak și Afganistan. A participat activ la distrugerea Libiei, care de atunci nu a mai reușit să devină un stat unitar. Administrația lui este vinovată de provocarea conflictului ucrainean.

Și cu toate acestea, 2009, anul de debut al președinției lui Obama, a fost perioada de speranță pentru mai bine. Această speranță a fost atât de mare, încât Obama a devenit, probabil, primul om din istorie care a primit Premiul Nobel pentru Pace în avans, fără să fi făcut încă nimic pentru pace.

Atât pretențiile lui Obama pentru relații speciale cu Sudul Global, cât și criza economică mondială izbucnită atunci au impulsionat țările lumii să caute noi formate de cooperare în cadrul unor uniuni noi, mai democratice. Tocmai în acea perioadă a crescut drastic importanța Grupului celor 20 (G20), care a început să împingă în plan secund clubul vechilor imperialiști – Grupul celor 7. Și tot atunci, în iunie 2009, a avut loc primul summit BRICS (pe atunci încă doar BRIC). Estul/Sudul Global a preferat să-și construiască relațiile fără participarea SUA și a fostelor puteri coloniale, în primul rând pe o bază eurasiatică.

Oricât de paradoxal ar părea, pentru Statele Unite din zilele noastre, politica externă moștenită de la Barack Obama devine mai actuală decât moștenirea lăsate de predecesorii republicani ai acestuia: Ronald Reagan și cei doi Bush. Acest lucru nu este împiedicat nici de blestemele la adresa democraților, ce se fac auzite dinspre Casa Albă. Nu este atât de important nici faptul că programul idealiștilor de stânga se pregătesc să-l pună în practică, în felul lor, cinicii de dreapta, adepții ai unei abordări fără menajamente, bazate pe forță, și ai egoismului național.

Este evident că dorința obsesivă a lui Donald Trump de a obține Premiul Nobel pentru Pace a fost generată tocmai de invidia față de Obama, care l-a primit în primul an de mandat. Totuși, ideea Consiliului pentru Pace, care a început să prindă rapid contur, simbolizează nu atât rivalitatea, cât continuitatea dintre aceste figuri atât de diferite.

Consiliul pentru Pace își schimbă caracterul pe parcursul procesului de formare. Inițial, a fost creat în conformitate cu Rezoluția 2803 a Consiliului de Securitate al ONU, cu scopul de a conduce operațiunea de reconstrucție a sectorului Gaza. Curând însă, ideea a fost dată uitării, iar noul organism a început să fie perceput ca o alternativă, ba chiar ca înlocuitor al ONU. Dar, probabil, nici această interpretare nu mai este de actualitate, deoarece s-a văzut că principalii parteneri europeni ai SUA au refuzat să intre în acest organism, invitația adresată Canadei a fost retrasă. În schimb, membrii fondatori ai Consiliului pentru Pace au devenit țări considerate parte a Sudului Global, precum Indonezia, Mongolia, Qatar, Maroc, Argentina, Paraguay. Grăitoare este o greșeală de tipar curioasă: presa mondială a inclus din greșeală Belgia în Consiliul pentru Pace, deși era vorba de Belarus.

Sensul noii structuri s-a mai clarificat, mai mult sau mai puțin: americanii vor să tragă covorul de sub picioarele BRICS și OCS, creând pentru Sudul Global o alianță alternativă sub propria conducere, de preferat chiar și fără China. Cred că Barack Obama ar trebui să aplaude o asemenea dexteritate. Poate chiar și-a dorit să procedeze astfel, dar nu s-a prins.

Acest lucru nu poate să nu îngrijoreze Rusia, deoarece, pe lângă Belarus, în Consiliul pentru Pace au intrat alte patru state postsovietice: Armenia, Azerbaidjan, Kazahstan și Uzbekistan. Dacă Rusia, după ce va mai reflecta puțin, va intra ea însăși în componența Consiliului, atunci va pune China – principalul ei partener – într-o poziție incomodă.

Ce iese, până la urmă: E suficient ca SUA să fluierе o dată, cum statele Sudului Global fug imediat cu zecile sub acoperișul Washingtonului în Consiliul Păcii? Nu cred că panica își are rostul și nici nu trebuie îngropată prematur organizația BRICS.

În primul rând, însăși existența unei asemenea inițiative a SUA demonstrează că trebuie colaborat cu Sudul Global, că este o treabă care merită făcută și nu e de mirare că pe acest teren apare concurența.

În al doilea rând, în pofida presiunii cu care se pune pe picioare noua alianță, Washingtonul lucrează deocamdată haotic. Procesul de formare a BRICS se derulează treptat, iar pentru primirea de noi membri există criterii clare. SUA invită în „colhozul” lor fără să-și bată prea mult capul, doar pentru a asigura o masivitate demonstrativă.

În al treilea rând, nu poate fi vorba aici de nicio multipolaritate. Țărilor Sudului Global li se propune să vină să se închine vechiului hegemon, care stabilește unilateral reguli și mai și strânge câte un miliard de dolari pentru aderare – probabil, precum Ostap Bender (personaj al lui Ilf și Petrov – n.r.) care a alocat bani pentru a repera Eșecul, să nu se prăbușească prea tare. Și ce primesc în schimb? Pot oare statele membre să se bazeze măcar pe faptul că SUA nu le vor răpi președinții (ca în cazul Venezuelei) sau nu le vor lua teritoriile (ca în cazul Danemarcei)? Un mare semn de ntrebare.

De aceea, pentru Rusia important este acum să reziste acestui asalt improvizat, pornind de la ideea că în lume există spațiu pentru cele mai diverse alianțe, care nu trebuie neapărat să fie antagonice între ele. Nimic nu împiedică BRICS să continue să se dezvolte în liniște. Cel mai bun răspuns pentru Washington ar fi o coeziune cât mai strânsă în jurul acestei mari troici eurasiatice – Rusia, India și China. Este clar că o asemenea coeziune are, din păcate, limitările ei. Însă, în orice caz, inițiativele americane, fie sub formă de bici sau morcov, nu trebuie să ne împingă să facem nici măcar un pas în direcția îndepărtării de aliații noștri încercați – RPC, RPDC și Iran. Numai împreună vom putea traversa apele tulburi ale vremurilor actuale.