Fantoma din Anchorage

Fiodor LUKIANOV,
redactor-șef al revistei Rusia în politica globală, director științific al Clubului de Dezbateri Internaționale ”Valdai”

După întâlnirea de anul trecut, din Alaska, dintre președinții Rusiei și SUA, a intrat în circuitul uzual noțiunea de „spiritul de la Anchorage”. Conținutul discuțiilor nu a fost dezvăluit și, ca atare, putem judeca lucrurile doar pe baza unor scurgeri de informații. Totul a fost impresionant: salut personal, gardă de onoare, limuzină comună și altele. Dar faptul că cei doi președinți se tratează cu interes și respect se știa și înainte, încă din primul mandat al lui Donald Trump. Ce spirit special s-a instaurat după vizita fulger efectuată de Vladimir Putin în Statele Unite, în august?

Merită amintit când a mai fost folosit acest termen. Se obișnuia să se vorbească despre „spiritul de la Yalta”, apoi despre „spiritul de la Helsinki”. La un moment dat s-a menționat și „spiritul de la Malta”, dar a trecut de mult în categoria conceptelor istorice, care nu mai sunt actuale în prezent.

Toate cele trei cazuri reprezintă repere în relațiile dintre superputeri din a doua jumătate a secolului XX. Conferința de la Yalta din 1945 a pus bazele ordinii mondiale postbelice, în care URSS și SUA erau principalii actori. Actul final de la Helsinki din 1975 a consacrat definitiv această ordine, fiind în același timp primul pas către destrămarea ei iminentă (ceea ce a devenit clar mult mai târziu). În sfârșit, summitul sovieto-american de pe coasta Maltei din decembrie 1989 a adus un acord de principiu privind sfârșitul Războiului Rece și principala lui consecință – divizarea Europei.

Cele trei „spirite” cele mai cunoscute sunt unite de sensul comun al întâlnirilor – definirea parametrilor ordinii mondiale. Din punct de vedere structural, procesul a fost organizat diferit: trei participanți la Yalta, consultări multilaterale complexe care au condus la Helsinki, doi interlocutori în Malta. Diferă și conținutul. În primul caz – împărțirea sferelor de interese între puterile învingătoare. În al doilea – menținerea status quo-ului, pentru a împiedica amplificarea contradicțiilor acumulate. În al treilea – retragerea efectivă a unuia dintre rivali sub pretextul construirii unei noi ordini mondiale. Și totuși, toate sunt evenimente din aceeași serie. Anchorage continuă această serie cu spiritul lui?

Să abordăm din nou problema din punct de vedere formal: despre ce au fost negocierile din Alaska? Despre soluționarea conflictului din Ucraina. Dar, dacă abordăm problema într-un mod atât de concret, apare, desigur, întrebarea: unde este, de fapt, Ucraina, partea beligerantă? Este realist să se obțină un rezultat fără a ține cont de ea?

Probabil că da, dar numai în cazul în care unul dintre participanții la negocieri (SUA) este capabil să oblige pur și simplu Kievul să pună în aplicare deciziile luate fără el. Ceea ce se întâmplă de atunci ne permite să ajungem la concluzia că Statele Unite nu sunt în măsură să facă acest lucru, deși, aparent, dispun de pârghii maxime.

Cu toate acestea, altă ipoteză pare mai plauzibilă: Washingtonul nu are motivația suficientă pentru a utiliza aceste pârghii la maximum. Da, Trump a făcut din încheierea acestui conflict o chestiune de prestigiu personal. Să fim însă sinceri: lui și celor mai apropiați dintre colaboratori din rândul partenerilor de afaceri, prietenilor și rudelor (care constituie actualul grup conducător) nu le pasă prea mult de rezultatul concret al confruntării. Atâta timp cât Rusia nu obține o victorie zdrobitoare, celelalte variante de trecere a liniei de demarcație și condițiile de menținere a acesteia nu sunt critice.

Motivul de a folosi tot arsenalul politico-economic disponibil ar apărea dacă Adminsitrația de la Casa Albă ar vedea într-adevăr ca rezultat al acestor negocieri stabilirea unei ordini mondiale. Adică același obiectiv ca și în cazurile anterioare în care a apărut „spiritul”. Și Kremlinul, de fapt, le atribuie acest conținut.

De la începutul operațiunii militare speciale, în prim-plan s-a aflat tema principiilor de securitate europeană, nu achizițiile teritoriale. Și, chiar dacă, în timp, acestea din urmă au dobândit o importanță mai mare, problema principală nu s-a schimbat (acum este denumită public „garanții de securitate pentru Ucraina”, dar esența este tocmai aceasta) și poate deveni chiar principalul obstacol în calea ajungerii la un acord.

Washingtonul nu are o agendă atât de amplă în această direcție. Ideile actualei administrații în domeniul ordinii mondiale se situează într-o cu totul altă dimensiune. Este vorba de asigurarea controlului american în regiuni importante pentru SUA prin utilizarea mijloacelor economice, militare și politice de presiune. Dar nu prin stabilirea unui cadru general/sistem de reguli, ci prin acțiuni punctuale, un fel de acupunctură de forță. Aici nu sunt necesare acorduri privind principii de interacțiune, ci privind atingerea unor obiective unilaterale foarte concrete, în primul rând de natură mercantilă.

Dacă este vorba doar de soluționarea politică a problemei ucrainene, linia ruso-americană nu este suficientă, este nevoie nu numai de Ucraina, ci și de Europa.

Influența acesteia, deși limitată, există cel puțin din punctul de vedere al sabotării oricărui acord. Iar pentru ca „spiritul de la Anchorage” să se integreze în lanțul descris mai sus, care începe cu Yalta, obiectivul trebuie să fie de un nivel mai înalt – formarea unui sistem politic mondial în locul celui care a apărut după al Doilea Război Mondial și a existat trei sferturi de secol. Dar Washingtonul nu consideră Moscova un interlocutor principal pe această temă – poate China, dar nici asta nu este obligatoriu. Prin urmare, „spiritul” rămâne suspendat între percepții diferite ale subiectului discuției, transformându-se mai degrabă într-o fantomă a unui acord eșuat.

Este posibil altceva? Pentru asta este nevoie, probabil, de evenimente care să determine perceperea acestui proces ca pe ceva care depășește amploarea regională.

(”Rossiiskaia gazeta”)