Însemnul de luptă al identității

Europa a găsit modalitatea de a revizui rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial

Fiodor LUKIANOV, redactor șef al revistei Rusia în politica globală, director științific al Clubului internațional de dezbateri ”Valdai”

De luna mai a anului 1945 ne desparte deja suficient timp pentru ca războiul încheiat atunci să se transforme dintr-o experiență vie a oamenilor într-una dintre paginile istoriei supuse interpretărilor. Aproape că nu au mai rămas participanți reali la Al Doilea Război Mondial. Scade rapid numărul celor care au fost martorii lui fie și la o vârstă foarte fragedă. Cu toate acestea, nici astăzi nu există pe arena internațională o bază politico-juridică alta decât cea apărută ca rezultat al confruntării din anii 1930–1940.

Această bază se destramă sub greutatea schimbărilor, ceva care să o înlocuiască nu a apărut încă. De aceea, actorii politici operează cu concepte legate de trauma celui de-al Doilea Război Mondial și de ordinea mondială de după el, deși realitatea nu mai încape în categoriile obișnuite.

Occidentul (iar în acest context Rusia este alipită lui) a tras concluziile lui din războaiele primei jumătăți a secolului XX. Este vorba, în primul rând, de necesitatea de a crea un sistem de guvernare internațională pentru a ține sub control procesele globale și pentru a nu permite repetarea unor scenarii catastrofale. Consensul ideologic se baza pe respingerea nazismului ca rău absolut. Divergențe în această chestiune nu au existat nici chiar în momentele de maximă încordare ale confruntării pe linia „comunism – capitalism”.

Criza militaro-politică dintre Rusia și Occident (în tabăra cărui Europa joacă vioara întâi) distruge definitiv schemele, păstrând doar învelișul lor verbal. Simbolic este faptul că escaladarea drastică a retoricii (amenințările lui Zelenski de a ataca Piața Roșie, avertismentele ruse adresate diplomaților străini din Kiev) s-a întâmplat tocmai în legătură cu sărbătorirea Zilei Victoriei.

Apelul la moștenirea celui de-al Doilea Război Mondial este elementul conflictului. În Rusia se vorbește despre reabilitarea nazismului în Europa. Mai întâi a fost vorba despre fostele republici unionale, statele baltice și Ucraina, unde complicii hitleriștilor au intrat în panteoanele naționale, iar forțele politice care îi promovează și-au extins influența. Virajul brutal al Finlandei de la o cooperare fructuoasă la aproape una dintre cele mai dure poziții în privința Moscovei a confirmat această renaștere inversă. Acum a venit rândul Germaniei. Cursul spre reînarmare, intenția de a crea „cea mai puternică armată din Europa” (până în 2039, dată simbolică), atitudinea radical antirusă a Berlinului, interzicerea simbolurilor sovietice duce cu gândul la presupunerea unei revizuiri a fundamentelor. Iar din moment ce nimic din cele enumerate nu provoacă o mustrare din partea Uniunii Europene conduce la concluzia generală: Bătrânul Continent a sărit peste lecțiile războaielor mondiale și revine la natura ei socială, pentru care nazismul nu este o excepție, ci o regulă, chiar dacă exprimată într-o formă extremă.

De partea europeană, viziunea asupra acțiunilor Rusiei este, la rândul ei, determinată în mare măsură de extrapolarea evenimentelor atât de actuale legate de Al Doilea Război Mondial. În 2022, Moscova a distrus, în opinia establishmentului european, mecanismele create în deceniile anterioare pentru a nu permite repetarea tragediilor din prima jumătate a secolului XX. Referirea la tema poporului divizat, posibilitatea modificării frontierelor cu ajutorul forței militare, cerința de a asigura o zonă de securitate – probleme interpretate secole la rând ca o normă și care au servit ca obiect al diplomației – au început să fie privite după cele războaiele mondiale ca un drum spre catastrofă. De aici și refuzul europenilor de a intra în dialog cu Rusia: eticheta de „împăciuire a agresorului” și fantoma Acordului de la München blochează punerea în mișcare a oricărui contact. Chiar și simpla intenție a unuia dintre liderii europeni de a-l ”suna pe Putin” este considerată în UE un gest extrem de curajos și de maximă indulgență față de Kremlin, chiar dacă discuția, prin conținutul ei, este o repetare a cerințelor cunoscute.

„Bagheta magică” a Războiului Rece, la care s-a recurs în cele mai dificile momente – amintirea luptei comune împotriva răului absolut – a încetat de mult să mai facă miracole. Ambele părți sunt convinse că apără idealuri pentru care s-a luptat pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, iar adversarul a trădat aceste idealuri.

Să presupui că nazismul renaște în Europa înseamnă să simplifici tabloul. Vecinii vest-europeni ai Germaniei, care au fost atacați și ocupați, nu își schimbă atitudinea față de cele întâmplate. Nu face acest lucru nici Polonia, a cărei politică a avut nu o dată în ultimele două decenii accente puternic antigermane. Pentru mulți, tema renașterii puterii militare germane trezește amintiri dureroase. Clasa politică a Germaniei nu a ieșit încă din cadrul stabilit după război: ea continuă să ferească de forțele în care pot fi întrevăzute reflexe ale trecutului nazist (este adevărat că acuzațiile partidului „Alternativa pentru Germania” de afinități ideologice cu nazismul sperie tot mai puțin societatea). Europa de Sud poate să nu fie luată în calcul, ea trăiește propria ei viață internă, abătându-și atenția asupra apelurile europene la solidaritate antirusă doar din necesitate.

Atitudinea indulgentă față de fostele republici sovietice care cochetează cu un naționalism, cu rădăcini evident naziste are legătură cu percepția acestor țări ca victime ale imperialismului rus. Pe ideea că le pot fi iertate apucăturile, doar au suferit atât de mult… Europenii nu consideră acest lucru ca demolare a vechii abordări, parțial și din cauza superiorității: oricum „cei mici” nu decid nimic. Este o iluzie, deoarece influența țărilor fostului lagăr socialist asupra abordărilor europene comune s-a dovedit disproporționat de mare în raport cu greutatea lor obiectivă.

Principala schimbare nu constă în reabilitarea nazismului, ci echivalarea treptată a comunismului cu acesta. Ce atare, se pune semnul egalității între URSS/Rusia și al Treilea Reich.

A început acest lucru înainte de 2022: rezoluția Parlamentului European care a atribuit Uniunii Sovietice responsabilitatea pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a fost adoptată în 2019 și s-a așezat pe un teren deja pregătit. Aliații occidentali s-au simțit mereu ușor stânjeniți de faptul că pentru victorie a fost nevoie de o alianță cu Stalin. Acum, această pagină poate fi ștearsă din conștiința istorică. Peste câțiva ani, în Uniunea Europeană, versiunea școlară va fi tratarea războiului în spiritul rezoluției din 2019: democrațiile occidentale au purtat lupta împotriva unui bloc totalitar și au învins cu prețul unui efort uriaș.

În această versiune se încadrează și narativul fostelor țări comuniste, conform căruia ele au suferit de pe urma „a două totalitarisme”. Un factor care întărește reinterpretare devine și politica Israelului. Creșterea sentimentelor antiisraeliene tocește unul dintre pilonii percepției canonice asupra celui de-al Doilea Război Mondial ca rușine europeană – memoria Holocaustului și responsabilitatea colectivă pentru acesta.

Pentru cea mai mare parte a populației lumii din afara sferei occidentale, consecința principală a războaielor mondiale este alta. Este destrămarea sistemului colonial, formarea a numeroase state noi și creșterea treptată a influenței lor asupra proceselor internaționale. Intensitatea morală și ideologică ce definea confruntarea în Europa – mai precis în partea de nord a emisferei nordice – nu afectează prea mult fosta „lume a treia”. Chiar și acțiunile japonezilor, care au lăsat amintiri extrem de negative în proclamata lor „mare sferă de coprosperitate” (Asia de Est și de Sud-Est), au anticipat indirect destrămarea sistemelor coloniale occidentale din regiune.

Folosirea temei războiului pe arena internațională devine dificilă. Pe direcția vestică, înțelegerea reciprocă pare probabil și mai imposibilă. În ceea ce privește majoritatea globală, contextul trebuie să fie altul: Al Doilea Război Mondial ca exemplu al falimentului moral și politic ireversibil al Europei și al pierderii dominației ei de lungă durată.

În Rusia, Marele Război pentru Apărarea Patriei și rolul țării în al Doilea Război Mondial vor rămâne printre fundamentele identității naționale, esențiale pentru percepția de sine și a lumii înconjurătoare. Pe măsură ce vechiul sistem bazat pe rezultatele războiului se dizolvă, se schimbă și funcția rezultatelor în sine. Ele sunt necesare nu pentru conviețuirea internațională, ci pentru conștiința de sine. Pentru a participa la formarea următorului sistem mondial cu încredere în propria dreptate, nu de pe poziția necesității de a demonstra cuiva ceva.