Bordaciov: Occidentului i-au mai rămas forțe doar pentru a încălca regulile

Pe Marea Neagră și în Golful Persic, țările Occidentului distrug vertiginos regimurile și regulile internaționale. În locul acestor reguli nu se vine cu nimic convingător, dar nu funcționează nici forța brută. Iar asta pentru că în spatele ei trebuie să stea disponibilitatea de a stabili și susține noi reguli ale jocului.

Timofei BORDACIOV, Director de programe al Clubului ”Valdai”, pentru Vzglyad

Două știri ale ultimelor zile – intenția Uniunii Europene de a îngropa regim de securitate existent în Marea Neagră și începutul unui nou episod al bătăliei dintre Iran și Statele Unite pentru controlul asupra Strâmtorii Ormuz – constituie o minunată ilustrare a cât de mult se erodează regulile jocului pe scena mondială și, concomitent, cât de greu este să le înlocuiești exclusiv prin mijloace militare.

Cu câteva zile în urmă s-a aflat că statele membre ale UE intenționează să creeze în Bulgaria sau România un fel de „centru maritim” în domeniul securității. Ceea ce, în opinia observatorilor, va însemna militarizarea regiunii și, practic, sfârșitul actualului regim de administrare a strâmtorilor din Marea Neagră, care limitează prezența în Marea Neagră a navelor militare aparținând unor puteri externe (Convenția de la Montreux).

În același timp, s-au reluat acțiuni armate intense între Iran și SUA, după ce partea iraniană a anunțat restaurarea regimului de control asupra Strâmtorii Ormuz, instituit de Teheran în timpul rundei anterioare a conflictului cu americanii. La rândul lor, Statele Unite au declarat o blocadă navală împotriva Iranului. Principalele victime ale acestei intrigi tot mai adânci sunt libertatea navigației internaționale și comerțul mondial care se bazează pe aceasta.

Intensificându-și pregătirile pentru un mare război cu Rusia, statele europene nu mai au de gând, mai mult ca sigur, să respecte normele și regulile stabilite în trecut. Convenția de la Montreux, semnată în 1936 și care limitează militarizarea Mării Negre, va deveni, curând, noua victimă a iresponsabilității Berlinului, Parisului și Londrei.

Turcia, care deține, conform Convenției, drepturi speciale în administrarea strâmtorilor, nu va putea face nimic pentru a împiedica această evoluție, dar nici nu va dori. În primul rând, este țară membră NATO care, în pofida cochetăriilor ei geopolitice, trebuie să se supună, totuși, solidarității de bloc. În al doilea rând, consolidarea prezenței militare, în Marea Neagră, a marilor state ale Uniunii Europene va fi percepută la Ankara ca mijloc de descurajare a Rusiei, ceea ce, din nou, corespunde intereselor Turciei.

Și chiar foarte curând vom fi martori ai modului în care încă un document ce simboliza sistemul de reguli creat în secolul al XX-lea va deveni un bun al istoriei. Aparent, nimic surprinzător: deoarece doar leneșul nu vorbește acum despre dispariția dreptului și instituțiilor internaționale, precum și despre înlocuirea lor cu „dreptul celui mai puternic”.

Totuși, nu e așa de simplu. Un exemplu în acest sens îl constituie situația apărută în jurul Strâmtorii Ormuz după ce, la începutul primăverii anului 2026, acțiunile iresponsabile ale Statelor Unite și Israelului au ”rupt filetul” unui mecanism, reglat cu finețe, al vieții regionale. Destabilizând, pentru foarte mult timp de acum încolo, dacă nu pentru totdeauna, zona Golfului Persic, considerată înainte unul dintre pilonii stabilității și prosperității.

Acum, toate aparțin trecutului: navigația prin Strâmtoarea Ormuz, prin care tranzitează o parte semnificativă a comerțului mondial cu resurse energetice, este într-un permanent haos, în timp ce autoritățile americane și iraniene se întrec în stabilirea acolo a propriilor regimuri de deplasare a navelor comerciale. Și nu există motive să credem că unul dintre participanții la dispută poate, într-un viitor apropiat, să rezolve cazul în favoarea lui.

Puține îndoieli că Washingtonul este capabil să concentreze în Orientul Mijlociu suficiente forțe militare pentru a asigura controlul asupra navigației prin această strâmtoare nefericită. Acest lucru nu va schimba însă nimic. Pentru că una este să zdrobești Iranul în luptă și să-l privezi, pentru o perioadă, de posibilitatea de a influența asupra vieții uneia dintre cele mai importante, pentru comerțul mondial, bazine maritime, și cu totul altceva este să asiguri propriul control asupra strâmtorii pe o perioadă îndelungată.

Pentru a exercita o influență serioasă asupra situației din jurul Golfului Persic, americanii trebuie să creeze acolo o ordine internațională relativ stabilă, unde ei înșiși vor juca rolul de vioară întâi. Iar pentru asta va fi nevoie, după cum confirmă experiența istorică, de cel puțin două elemente componente.

În primul rând, de aliați suficient de puternici și încrezători, capabili să poată garanta prin forțe proprii respectarea regulilor stabilite împreună. A regulilor, deoarece orice putere se bazează pe reguli, atât la nivel național, cât și internațional – problema este doar cine se va bucura de cel mai mare avantaj pe urma lor. Iar pentru a controla Strâmtoarea Ormuz, SUA au nevoie de reguli ale jocului care să pună exact Washingtonul în cele mai favorabile condiții.

În al doilea rând, propria disponibilitatea de a nu fi doar consumator, dar și sponsor al stabilității regionale. Adică de a contribui constant și cu un grad ridicat de credibilitate cu resurse materiale pentru susținerea în regiune a unor reguli ale jocului favorabile pentru sine. Inclusiv prin crearea unor motive pentru ca Iranul să nu încerce, la prima oportunitate, să submineze acest sistem, ci să fie interesat de menținerea lui.

În ambele cazuri, situația Statelor Unite nu este, ca să spunem așa, strălucitoare. Statele arabe din Golful Persic se străduiesc să lase impresia că sunt credincioase obligațiilor lor față de Washington, cumpără armament american și chiar intră în conflict cu Iranul. În același timp însă, trag mereu cu ochiul în alte direcții, stabilesc contacte directe sau indirecte cu Rusia și China, pot chiar să meargă, dacă e nevoie, la înțelegeri separate cu Iranul. Ele nici nu intenționează să-și revizuiască modul de viață pentru a asigura interesele SUA în Orientul Mijlociu.

Cu atât mai mult cu cât nici americanii nu arată acum ca un aliat de încredere. În ultimul an și jumătate, administrația Donald Trump vorbește neîncetat că „America, înainte de toate”, renunță la orice angajamente pe termen lung, exercită tot timpul presiuni asupra aliaților europeni, cerând creșterea cheltuielilor militare și, în general, pune public cruce pe orice instituții și reguli.

Washingtonul se comportă ca atare nu pentru că îi merge bine – regiunea Asia-Pacific, unde sporește presiunea, deocamdată pașnică, din partea Chinei, reclamă tot mai multe forțe și bani. SUA nu pot menține, cu titlu permanent, suficiente forțe în Golful Persic pentru a împiedica Iranul să reia încercările de a controla mult încercata Strâmtoarea Ormuz.

De altfel, tocmai de aceea obiectivul anunțat inițial al atacului lansat de SUA și Israel asupra Iranului, la sfârșitul lunii februarie, a fost dărâmarea regimului politic existent acolo. Nici un fel de alte variante nu pot fi, pentru americani, metode suficient de sigure pentru a-și păstra influența în Orientul Mijlociu. Dar nu le-a reușit. Iar acum, politica regională se transformă într-un conflict permanent, iar americanii pare să-și fi întărit chiar influența asupra monarhiilor arabe din Golf, dar nu înțeleg deloc ce să facă mai departe cu Iranul.

Având în vedere că Washingtonul nu își poate permite să investească masiv în regiune, inclusiv un război terestru împotriva Iranului, situația va rămâne și pe mai departe în stare suspendată. Demonstrând cât de lipsite de perspectivă sunt, în condițiile actuale, încercările de abordare strict militare pentru rezolvarea problemelor. Lumea contemporană nu mai seamănă deloc cu acea „epocă de aur” a imperialismului, când cinci imperii europene puteau impune ordinea favorabilă lor în orice colț al lumii.

Deocamdată vedem cum, atât în Marea Neagră, cât și în Golful Persic, regimurile și regulile internaționale existente se destramă vertiginos. În primul rând, de statele occidentale care încearcă să își păstreze poziția privilegiată în sistemul internațional. În locul acestor reguli nu apare însă nimic convingător. Nici forța brută nu funcționează. Iar asta pentru că în spatele ei trebuie să stea disponibilitatea de a stabili și susține noi reguli ale jocului. Iar cu asta, SUA au mari probleme – nu au nici forțe, nici, respectiv, dorință.

Toate acestea nu fac decât să confirme corectitudinea abordării ruse, conform căreia este mai bine o regulă imperfectă decât încercarea de a trăi după „legea junglei”.