Cazul Trump

Ce a mers prost după Anchorage și ce va fi mai departe

Dmitri SUSLOV, director adjunc de programe al Consiliului pentru politică externă și de apărare, pentru cotidianul Kommersant

Desfășurat în urmă cu un an, summitul de la Anchorage părea să fi creat premise atât pentru încheierea, pe bază de compromisuri acceptabile însă pentru Rusia, a războiului din Ucraina, cât și pentru normalizarea pe mai departe a relațiilor ruso-americane. El a devenit întruchiparea clară a noii abordări de politică externă a Statelor Unite la începutul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Donald Trump. Conform acestei abordări, era în interesul SUA să încheie războaiele deloc profitabile pentru America, declanșate de predecesorii săi, și să nu se implice în altele noi; dialogul cu adversarii este o normă și o necesitate, nu o recompensă pentru „comportament adecvat”; America trebuie să-și apere propriile interese, nu pe cele ale aliaților europeni; încercările administrației Joe Biden și ale elitelor europene de a aplica o înfrângere strategică Rusiei prin prelungirea conflictului ucrainean au eșuat, iar prelungirea războiului a deturnat resurse americane de la direcții mai importante din punct de vedere strategic și a fost sortită să ducă și la înfrângerea inevitabilă a Ucrainei și la o escaladare inutilă pentru Administrația de la Casa Albă a relațiilor cu Kremlinul.

Ca atare, spre groaza elitelor europene, a regimului de la Kiev și a „statului profund” din SUA și Europa, lui Vladimir Putin i s-a întins covorul roșu pe teritoriul american (cât mai departe de Europa și cât mai aproape de Rusia), liderii au ajuns la înțelegerea privind condițiile unei încetări a focului (SUA au promis să obțină retragerea Forțelor Armate ale Ucrainei din zonele Donbasului ocupate de ele), iar în noiembrie a apărut așa-numitul plan Witkoff, în 28 de puncte, la a cărui elaborare reprezentantul special al lui Trump s-a consultat, potrivit relatărilor presei de la acea vreme, cu omologul rus, Kirill Dmitriev și care putea servi drept bază pentru negocieri. Și până în prezent, tocmai formula de la Anchorage este singura cu care au fost de acord SUA, care au propus-o, și Rusia, care este în continuare de acord cu ea.

Dar în anul care a trecut, SUA nu au reușit să exercite, asupra Kievului și Europei, presiunea necesară pentru punerea în aplicare a înțelegerilor la care s-a ajuns la Anchorage. Încă de la început, Europa și Kievul au făcut tot posibilul pentru ca respectivele acorduri să nu fie îndeplinite, iar SUA să renunțe la ele.

Încă din toamna anului trecut, administrația Trump a introdus noi sancțiuni împotriva Rusiei: au fost vizate companiile LUKOIL și Rosneft. După care, SUA au început să ajute Kievul să lanseze asupra Rusiei atacuri teroriste cu rază lungă de acțiune. Iar la sfârșitul lunii iulie, Secretarul de stat Marco Rubio a tras linie, declarând că înțelegerile de la Anchorage de anul trecut nu mai sunt de actualitate. Potrivit spuselor sale, ele au fost de la bun început inacceptabile pentru Kiev, iar acum, ținând cont de campania de atacuri teroriste cu bătaie lungă lansate în profunzimea teritoriului Rusiei, ele au devenit și mai inacceptabile.

Astfel, SUA nu numai că nu au asigurat acceptarea de către Kiev și Europa a propriilor propuneri, dar s-au folosit și de campania, susținută de Washington, de atacuri teroriste în adâncimea teritoriului Rusiei drept pretext pentru a renunța la aceste propuneri. Atacurile în profunzimea teritoriului Rusiei și proiectul de lege adoptat de Congresul SUA chiar în ajunul împlinirii unui an de la summitul de la Anchorage, proiect de lege avansat de răposatul Lindsey Graham privind sancțiuni „infernale” împotriva Rusiei, au menirea de a determina și Rusia să renunțe la formula de la Anchorage și să accepte scenariul promovat de europeni și Kiev: înghețarea războiului pe actuala linie a frontului, cu desfășurarea ulterioară în Ucraina a unui contingent european al „coaliției doritorilor” și menținerea, ba chiar consolidarea, legăturii militaro-industriale formate între Ucraina și Europa/NATO.

Nu există îndoieli că SUA nu au dorit, pur și simplu, să preseze așa cum se cuvine asupra elitelor europene și a Kievului: chiar și după ce a încetat ajutorul material acordat Ucrainei, SUA dispuneau de suficiente instrumente pentru o asemenea presiune — date de la serviciile speciale, Starlink, precum și vânzarea, prin intermediul europenilor, de armament pentru Forțele Armate ale Ucrainei. Nu a existat însă voința politică de a le folosi. De ce?

În primul rând, cel mai important. Deși a schimbat ierarhia priorităților de politică externă, Administrația Trump nu a încetat niciodată să privească Rusia ca adversar și nu a fost interesată de victoria ei în Ucraina, înțeleasă ca o înfrângere totală a Forțelor Armate ale Ucrainei și desființarea proiectului „anti-Rusia”. În interesul Washingtonului este menținerea Ucrainei ca stat relativ puternic din punct de vedere militar, prooccidental și antirusesc, strâns legat de NATO și UE.

În al doilea rând, formula de la Anchorage și planul în 28 de puncte pregătite de emisarul special al lui Trump, Steve Witkoff, nu au fost de la bun început pe placul facțiunii „uliilor” din Partidul Republican, cu rădăcini neoconservatoare, reprezentate în Administrație de Secretarul de stat și de consilierul pentru securitate națională Marco Rubio, de Secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, și de directorul CIA, John Ratcliffe, precum și de „statul profund” și de majoritatea senatorilor republicani. Încă de la început ei au susținut o abordare mai dură față de Rusia, apropiată de cea a „partidului european al războiului”. Spre sfârșitul anului 2025 și, mai ales, la începutul lui 2026, influența acestei facțiuni a crescut drastic (catalizator fiind operațiunea de răpire a președintelui Venezuelei, Nicolás Maduro) ceea ce s-a manifestat prin îndepărtarea lui Trump de orientările de politică externă ale mișcării MAGA și prin agresiunea împotriva Iranului cu scopul schimbării regimului.

În al treilea rând, Ucraina a fost și rămâne pentru Trump un instrument de negociere cu Europa în chestiuni mai importante pentru el. De aceea, când europenii au acceptat practic condițiile americane în chestiuni precum majorarea cheltuielilor pentru apărare și direcționarea unei părți semnificative a acestora pentru achiziția de armament american, acordul comercial cu SUA, discriminatoriu pentru UE, angajamentul de asumare a susținerii militare și economice a Ucrainei, precum și a responsabilității și a poverii pentru descurajarea non-nucleare a Rusiei în cadrul NATO, administrația Trump nu mai avea o dorință prea mare de a-i forța să cedeze în privința Ucrainei.

Este important de înțeles: SUA nu vor să înlăture Europa nici din procesul de reglementare a conflictului ucrainean (așa cum încearcă Rusia), nici din dialogul ulterior cu Rusia pe chestiuni privind securitatea europeană după încheierea războiului.

Dimpotrivă, Casa Albă vrea ca tocmai Europa să poarte responsabilitatea și povara atât pentru susținerea Ucrainei, acum și după război, cât și pentru confruntarea cu Rusia în domeniul militar convențional. SUA au transferat deja cu succes pe umerii Europei prima responsabilitate și în prezent o deleagă activ și pe a doua. Remilitarizarea accelerată a Europei și pregătirile ei evidente pentru un război cu Rusia nu contravin, ci corespund în totalitate viziunii și politicii SUA. Iar instrumentul cheie al acestei confruntări de lungă durată cu Rusia în Europa, din perspectiva atât a Washingtonului, cât și a capitalelor europene, trebuie să rămână Ucraina, cu experiența sa unică de război cu Rusia.

În același timp, nu putem spune că SUA ar fi trecut, chipurile, anul acesta, de partea partidului european al războiului și a Kievului, așa cum a relatat intens presa occidentală în această vară. Deși sprijină atacurile cu bătaie lungă ale Forțelor Armate ale Ucrainei în adâncimea teritoriului Rusiei, Washingtonul nu are de gând, în detrimentul unor interese mai importante, să apere Ucraina de atacurile sistematice rusești asupra obiectivelor ei militar-energetice și logistice. Cu toate că, în prezent, Ucraina este lipsită de apărare în fața atacurilor cu rachete balistice rusești, iar în ultimele trei săptămâni Rusia a izolat practic Ucraina de Marea Neagră, blocând navigația în porturile din zona Odesa Mare (ca să nu mai vorbim despre atacurile sistematice asupra Kievului), Trump a refuzat să acorde Ucrainei, cu prioritate, rachetele Patriot disponibile și și-a retras acordul privind acordarea unei licențe pentru fabricarea acestora. De asemenea, Casa Albă nu a susținut extinderea utilizării sateliților Starlink pe întreg teritoriul Rusiei pentru a crește eficienței atacurilor ucrainene cu bătaie lungă. Deocamdată nu se observă nici o intensificare a presiunii de sancțiuni americane asupra Rusiei, iar atitudinea Casei Albe față de controversatul proiect de lege despre sancțiuni „infernale”, folosit pentru presiuni politice asupra Federației Ruse, rămâne ambivalentă. Cu alte cuvinte, indiferent de declarațiile politice și de speculațiile din mass-media, nu se observă o creștere a implicării logistice și materiale a SUA în război de partea Ucrainei și a Europei.

Astfel, Administrația Trump le oferă deliberat părților posibilitatea de a mai continua războiul, menținându-și implicarea (și, în același timp, distanțarea) la același nivel stabilit anul trecut. Negocierile ulterioare vor deveni însă posibile după ce rezultatul politic al noii etape de escaladare militară va deveni mai clar.

În același timp, nu poate fi exclus faptul că, ținând cont de blocada porturilor ucrainene de la Marea Neagră și de posibilul colaps energetic al Ucrainei în timpul iernii, Washingtonul va începe din nou să declare că „Zelenski nu mai are cărți de jucat”, că Rusia va obține inevitabil victoria și că, tocmai de aceea Kievul trebuie să accepte concesii. Având în vedere lipsa de interes a SUA pentru o înfrângere totală și colapsul Ucrainei, acest lucru este chiar foarte probabil. În acest caz, înțelegerile de la Anchorage privind condițiile unei încetări a focului își vor recâștiga, din nou, actualitatea în ochii Washingtonului.

Problema este că, la începutul anului viitor, pozițiile politice ale administrației Trump vor fi și mai slabe. Până atunci, Congresul se va afla sub controlul democraților, asupra lui Trump se vor abate noi acuzații și anchete, dacă nu chiar o nouă procedură de impeachment, iar procesul legislativ și bugetar va ajunge într-un blocaj total. Cel mai probabil, SUA vor continua să se zbată în mlaștina Orientului Mijlociu, fără să fie capabile nici să învingă Iranul, nici să plece, pur și simplu, anunțând victoria. În aceste condiții, capacitatea SUA de a pune în aplicare vreo înțelegere privind Ucraina nefavorabilă pentru europeni se va reduce și mai mult, chiar dacă raportul de forțe și de uzură se va deplasa și mai mult în favoarea Rusiei.

Concluzia pentru noi: să continuăm să atingem obiectivele operațiunii militare speciale prin mijloace militare, menținând un dialog activ cu Administrația Trump nu atât pentru o reglementare politică în locul victoriei, cât pentru a minimiza prejudiciile provocate de partea americană, prevenirea unei apropieri a Washingtonului de Europa și, astfel, crearea de condiții pentru obținerea victoriei noastre militare cât mai rapid posibil și cu pierderi cât mai mici. După care — pentru consacrarea politică a rezultatelor victoriei. Cu Europa, deocamdată, nici acest lucru nu va fi posibil.