Lukianov: Despre utilitatea summitului de la Anchorage

Fiodor LUKIANOV, redactor-șef al revistei Rusia în politica globală, director științific al Clubului Internațional de Dezbateri ”Valdai”, pentru cotidianul Kommersant

Întâlnirea din 15 august 2025, în Alaska, a președinților Rusiei și SUA, a fost o senzație — atât prin formă, cât și prin conținut. Erau așteptări foarte mari: unii cu uriașă speranță, alții cu temeri la fel mai uriașe că Anchorage era condamnat și nu va justifica așteptările.

Intensitatea, profunzimea și amploarea conflictului din jurul Ucrainei sunt de așa natură, încât a fost din start naiv să speri într-o rezolvare fericită de la prima întâlnire serioasă. Este suficient să amintim de negocierile pentru încetarea războiului din Vietnam, care au durat ani de zile, chiar dacă, de la bun început, părțile au înțeles că, într-un fel sau altul, conflictul trebuie încheiat.

La Anchorage, întrebarea a fost alta: va deveni summitul un punct de plecare pentru procesul de pace? Nu a devenit. De ce – s-au spus deja destule. Probabil nici nu putea. Cu toate acestea, în locul sarcasmului obișnuit la adresa „spiritului de la Anchorage”, merită să privim ce a adus el util.

Înainte de toate, întâlnirea a demonstrat că pozițiile SUA și ale Europei nu coincid. Dacă Europa este orientată spre o victorie militară asupra Rusiei, Statele Unite nu vor să se implice ele însele în atingerea acestui obiectiv.

Desigur, afirmațiile insistente ale lui Trump potrivit cărora Washingtonul este mediator, nu participant, sunt ipocrite. Dar poarticiparea putea fi mult mai intensă, chiar și ținând cont de deficitul recent descoperit de americani de mijloace de război.

Nu trebuie să ne așteptăm la destrămarea axei transatlantice, dar nici atlantismul din a doua jumătate a secolului XX nu va supraviețui. Dacă noul model de relații va fi mai avantajos pentru Rusia este o întrebare. Dar noi am visat de mult să vedem sfârșitul vechiului NATO, iar șansa ca acest lucru să se întâmple crește.

Consecințele summitului din Alaska au demonstrat, de asemenea, că America nu este atotputernică. Trump nu a reușit să obțină din partea Europei și a Ucrainei ceea ce își dorea atunci.

În acest caz, lucrul acesta a jucat împotriva Moscovei, dar simplul fapt că posibilitățile Washingtonului sunt limitate trebuie considerat, mai degrabă, un aspect pozitiv.

Concluzia ambelor lecții: Occidentul, pe care ne-am obișnuit să îl percepem drept un conglomerat unitar, devine tot mai eterogen. Unitatea relativă este menținută în mod artificial. Rusia trebuie să fie pregătită să elaboreze și să pună în aplicare o politică mult mai complexă, ingenioasă și flexibilă în privința Occidentului, pentru a folosi în propriul interes divergențele tot mai accentuate apărute acolo.

Într-un final, Anchorage a devenit aproape un etalon pentru diplomația modernă, în care personalitățile sunt mai importante decât instituțiile, iar caracterele — decât principiile.

Acest ultim aspect este, probabil, cel mai important.

Nu mai există nici un fel de acorduri magice, iar o înțelegere de gentlemeni trăiește atât timp cât pe drum nu apare alt gentleman. Ceea ce își păstrează valoarea este statornicia, rezistența și faptul că, înainte de toate, trebuie să te bazezi pe propriile capacități, precum și evaluarea lucidă a acestora.

Problema noastră cu Anchorage a constat în faptul că Trump era perceput implicit ca factor extern capabil să schimbe radical situația. El nu a jucat acest rol și nici nu ar fi putut să îl joace, ceea ce i-a readus pe toți la realitatea conflictului — un conflict a cărui soluție nu poate fi adusă din exterior.

În anul care a trecut de la summitul din Alaska, confruntarea militară ruso-europeană a dobândit perspective tot mai clare. Iar modalitățile de încheiere a războiului actual și de prevenire a celui care ar putea urma, trebuie căutate în logica internă a acestei confruntări, fără a miza pe rețete magice sau exotice ale unei „înțelegeri”, de orice calibru – mari sau nu foarte.