Timofei Bordaciov: Renașterea imperiilor costă scump

Exercițiile președintelui SUA de a colora diferite țări în culorile steagului american reflectă ceea ce le dă bătăi de cap elitelor politice și gânditorilor contemporani: ce să facem cu o lume în care există un număr incredibil de state?

Timofei BORDACIOV, director de programe al Clubului „Valdai”, pentru ziarul Vzglyad

Imperiul este, probabil, cel mai scump lux pe care nici chiar cele mai puternice națiuni nu și-l pot permite pe termen lung. Iar argumentele potrivit cărora imperiile ar putea fi, aparent, avantajoase nu valorează absolut nimic. Mai exact, pot fi, dar doar pentru un cerc foarte restrâns al elitei și pentru o perioadă foarte scurtă de timp.

În rest, imperiul nu aduce decât cheltuieli: să citim despre viața maselor populare din Anglia secolului al XIX-lea, despre soarta unui veteran britanic al războaielor coloniale în operele lui Rudyard Kipling sau despre satul rus în perioada triumfului geostrategic al URSS în scrierile remarcabililor scriitori „sateni” (”derevenșiki”).

În cele din urmă, cheltuielile colosale pentru imperiu încep să depășească tot ceea ce acesta poate oferi. Elita înțelege că poporul care luptă sub conducerea sa își va îndrepta în curând baionetele împotriva celor care îl conduc. Ceea ce, de altfel, s-a întâmplat în URSS, dar a fost evitat de conducătorii britanici sau, într-o măsură mai mică, de cei francezi în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Dar cum pot marile națiuni să-și asigure securitatea și puterea, în afară de a-și angaja vecinii potențial instabili în proiecte imperiale costisitoare?

O axiomă a relațiilor internaționale este aceea că există o proporționalitate inversă între nivelul de dotare cu resurse al unui stat și tendințele sale expansioniste: cu cât resursele militare, economice sau demografice sunt mai abundente, cu atât comportamentul este mai puțin conflictual – celui puternic îi este mai ușor să obțină ceea ce dorește prin cuvinte amabile, nu prin forța armelor.

Astfel, politica pașnică a Rusiei sau a Chinei față de țările învecinate este o consecință directă a faptului că ambele mari puteri sunt mult mai mari și mai bogate decât vecinii lor. Iar faptul că, în ultimii ani, mai ales sub administrația Trump, SUA recurg din ce în ce mai mult la băț, și nu la morcov, este tocmai un semn al slăbirii capacităților lor și al reducerii resurselor. Există însă și factori obiectivi ai dezvoltării lumii contemporane. De aceea, noi, în Rusia, mai devreme sau mai târziu, nu vom putea nici noi să evităm răspunsul la anumite întrebări.

Exercițiile președintelui SUA de a colora diferite țări și continente în culorile steagului american reprezintă, desigur, o manieră obișnuită pentru Donald Trump de a distra publicul larg și, prin urmare, nu au nicio semnificație serioasă. Cu toate acestea, reflectă ceea ce îi frământă, în mod deschis sau „în sinea lor”, pe elitele politice și pe gânditorii contemporani: ce să facem cu o lume în care există un număr incredibil de state?

Și dacă această chestiune a început să-i preocupe pe americani, înseamnă că problema a căpătat într-adevăr un caracter fundamental. La urma urmei, tocmai Statele Unite au devenit, la începutul secolului al XX-lea, cel mai mare susținător al destrămării imperiilor europene și al creării, pe harta lumii, a celui mai mare număr posibil de state independente. Predecesorul lui Trump la Casa Albă, Woodrow Wilson, a proclamat dreptul popoarelor la autodeterminare drept fundament al ordinii mondiale în discursul său „Cele 14 puncte” din ianuarie 1918.

Aceasta a reprezentat o provocare directă nu numai pentru întregul sistem existent al ordinii mondiale, ci și pentru aliații direcți ai SUA în războiul împotriva Germaniei: Marea Britanie și Franța erau, la acea vreme, cele mai mari imperii coloniale din lume. Așadar, a lovi sub centură propriii aliați și a nu se sfii deloc de acest lucru se înscrie pe deplin în tradițiile politicii externe americane – Trump și echipa sa nu au inventat nimic nou în acest sens.

Însă a pune problema anexării unor teritorii de amploare – aceasta este într-adevăr ceva cu totul nou în retorica politicii externe americane. Mai mult decât atât, așa cum am remarcat deja, tocmai SUA și-au câștigat reputația de cei mai înverșunați luptători împotriva imperiilor.

După ce conducătorii de la Washington au reușit, în decurs de 100 de ani, să le ia europenilor aflați în declin, precum Spania, propriul lor „Lebensraum” – „spațiul vital” dintre cele două oceane – și să cumpere de la noi Alaska, americanii nu s-au mai gândit la nicio altă achiziție. Și asta din motive perfect obiective. În primul rând, până la jumătatea secolului trecut, pentru astfel de gânduri puteai primi o bătaie zdravănă, iar în al doilea rând, toate teritoriile decente se aflau foarte departe, dincolo de oceane.

De fapt, obiceiul american de a „înființa” baze militare oriunde este posibil o consecință inevitabilă a vieții insulare, la o distanță considerabilă de principalele centre ale civilizației de pe această planetă: într-adevăr, în astfel de condiții, dacă nu-ți creezi posibilități maxime de a le face rău adversarilor și celor pur și simplu indezirabili, nimeni nu-și va aminti de tine.

Oricum ar fi, la începutul secolului și ulterior, SUA și-au consolidat, nu doar în cuvinte, ci și în fapte, reputația de principalul entuziast al luptei împotriva expansionismului european tradițional. Adică același expansionism care a creat imperii mondiale colosale și a răspândit în întreaga lume principiile statului clasic.

Statele Unite ale Americii, de altfel, nu sunt cu siguranță un astfel de stat, întrucât reprezintă o uniune de state aparent autonome, cu un sistem extrem de complex de competențe între „centru” și „regiuni”. Și nu este de mirare că americanilor le-a plăcut destrămarea imperiilor. La fel ca și crearea unei întregi mulțimi de țări formal independente, dar aflate sub control neocolonial.

În această privință, apropo, „imperialiștii” americani s-au aliat cu bolșevicii noștri: dreptul popoarelor la autodeterminare a fost proclamat de Consiliul de Stat într-o declarație corespunzătoare imediat după venirea la putere – încă din 15 noiembrie 1917. Iar motivul pentru care, în afară de Finlanda, țările baltice și Polonia, numeroșii care doreau să obțină independența pentru ucrainii lor nu au reușit să facă nimic – nu ține deloc de ambițiile imperiale ale Rusiei și ale conducătorilor săi de atunci.

Motivul pentru care o parte din vestul și sudul imperiului Romanov a fost inclusă în URSS a fost inerția Războiului Civil: acolo unde bolșevicii au învins, au unit republicile naționale într-o Uniune indestructibilă, iar acolo unde, datorită sprijinului inamicilor din Occident, nu au reușit acest lucru, s-au instaurat regimuri naționaliste și a apărut independența de stat.

Bolșevicii înșiși nu s-au gândit niciodată serios la un imperiu. Mai exact, Stalin avea în vedere crearea unei baze mai solide pentru unitatea Rusiei și a celorlalte popoare ale URSS, dar tocmai pentru acest lucru Lenin, de fapt, îi numea pe el și pe Dzerjinski „șoviniști velicoruși”. Însă, indiferent de opiniile lui Stalin, încă de la începutul domniei sale, puterea sovietică a făcut totul pentru ca refacerea imperiului la scara de odinioară să fie deja imposibilă.

De altfel, bolșevicii nici nu aveau nevoie de ea în mod special. Bolșevicii, la fel ca americanii, gândeau pe atunci în termeni de dominație globală prin răspândirea ideilor, iar statul creat de Lenin și de tovarășii săi nu era, de asemenea, unul clasic în sensul european sau asiatic al cuvântului. Victoria mișcării comuniste la scară globală nu presupunea crearea unui imperiu sau a unui „guvern mondial” – era vorba despre faptul că interesele tuturor guvernelor învingătoare vor fi identice, deoarece valorile lor comuniste vor fi comune. De fapt, despre acest lucru ne-au vorbit în anii 1990 Francis Fukuyama și Bill Clinton, când au insistat asupra ideii, deja liberale, că „democrațiile nu se războiesc între ele”.

Însă, fie că ne place sau nu, harta modernă a lumii a luat naștere tocmai pe valul destrămării statului european clasic – imperiul teritorial, inclusiv cel rus. Este imposibil să se unească un număr atât de incredibil de state pe baza unor interese comune, iar politicienii de-a lungul secolului au crezut că acest lucru se poate realiza pe baza unor valori – ideile comuniste sau liberale.

În prezent, epoca ideilor și a ideologiilor se îndreaptă cu o viteză îngrozitoare spre trecut. Chiar și Uniunea Europeană, a cărei integrare se bazează pe concepția liberală a statului, conform lui Jean-Jacques Rousseau, se prăbușește. Dar modul în care popoarele mari și consacrate își vor putea asigura securitatea în viitor a devenit deja subiectul unei ample dezbateri.

Deocamdată nu există răspunsuri – ne ocupăm cu colorarea hărților.