Fiodor Lukianov: Ține-mă, paiule, ține-mă!

Fiodor LUKIANOV,
redactor-șef al revistei „Rusia în politica globală”, președinte al Prezidiului Consiliului pentru Politica Externă și de Apărare al Rusiei, director științific al Clubului Internațional de Dezbateri „Valdai”

Noțiunile de „descurajare” (ținere în frâu) și „reținere” – au, ambele, ceva comun în ele însele. În primul caz – a împiedica pe cineva să întreprindă acțiuni nedorite, în al doilea – a se stăpâni pe sine. Un sens apropiat îl are și cuvântul „putere”. În limbajul contemporan, putere înseamnă suveranitate: a deține puterea, a deține un teritoriu.

Descurajarea reciprocă între marile puteri, la baza căreia se afla, încă de la mijlocul secolului trecut, factorul nuclear, asigura previzibilitatea. Mai precis, aparența acesteia, dar una clară. Descurajându-se reciproc, marile puteri mondiale se descuranjau și pe ele însele, nepermițându-și să se lase purtate de vise geopolitice prea grandioase. Expresia „stabilitate strategică” (de fapt, capacitatea de autodistrugere reciprocă) nu numai că desemna un anumit tip de relații, dar, în felul ei, calma spiritele – sună foarte convingător. Diversele instituții care înconjurau echilibrul mondial al forțelor, precum ciupercile pe trunchiul unui copac, contribuiau la consolidarea stabilității. Dar trunchiul rămânea totuși conștientizarea riscurilor uriașe ale unui conflict.

În prezent, totul se destramă. Mulți dau vina pe dispariția fricii – oamenii, dar ma ales cercurile politice, au încetat să se mai teamă de un război nuclear și nu mai cred în posibilitatea izbucnirii unui astfel de conflict. De aici provine și comportamentul deșănțat – în conflictul din Ucraina, în Orientul Mijlociu și, potențial, în Asia.

Concluzie: trebuie să le reamintim cercurilor politice cât de îngrozitor este acest lucru; atunci toți își vor reveni și vor fi pregătiți pentru noi înțelegeri și reguli.

Logica există, dar cât de eficientă este ea? Reținerea este consecința descurajării și viceversa. Renunțarea la reținere ar putea, probabil, să distrugă și descurajarea. Fie folosirea armelor nucleare duce la ceva de care întotdeauna ni s-a cerut, de fapt, să ne temem – distrugerea generală cu consecințe ireparabile pentru umanitate. Sau, dimpotrivă, se constată că, în pofida amplelor pagube provocate, lumea nu s-a prăbușit și nici măcar victoria într-un război concret nu este garantată. Arma respectivă se transformă dintr-o barieră politico-psihologică într-un alt mijloc de desfășurare a acțiunilor militare, chiar dacă unul foarte puternic. Va readuce acest lucru frica? Sau, dimpotrivă, va determina perfecționarea accelerată a armelor nucleare pentru o folosire mai eficientă în viitor? În condițiile unei lipse tot mai accentuate de reținere, se poate întâmpla orice.

Armele nucleare sunt cele mai puternice dintre toate tipurile de arme inventate de oameni. Au fost inventate pentru a purta războaie, dar s-a constatat că sunt capabile și de altceva – de a preveni războaie, cel puțin pe cele mai mari și mai distrugătoare. În prezent, percepția pare să revină la origini – armele sunt arme, chiar dacă sunt nucleare. Dar a crede că armele sunt capabile să rezolve orice problemă a statelor și a relațiilor dintre ele înseamnă a le atribui așteptări imposibil de îndeplinit. Cu atât mai mult acum, când războiul devine asimetric și omniprezent.

Puterilor le este tot mai greu să păstreze ce nu trebuie lăsat să scape. Ștergerea granițelor – atât formală, cât și în fapt, care era considerată principala realizare a globalizării liberale – dobândește acum manifestări îngrijorătoare. De la lumea digitală, nelimitată prin definiție, până la amploarea utilizării dronelor peste orice linii de demarcație, noi factor contribuie la dispariția capacității statelor de a controla, de a apăra și, în cel mai rău caz, chiar de a-și stabili propriile limite. Orice acțiune naște reacție, iar marile puteri nu au de gând să se predea resemnate sub presiunea circumstanțelor în schimbare. Așadar, lupta va continua cu o intensitate tot mai mare. Și, mai ales, spațiul ei, câmpul de luptă, va cuprinde totul, toate sferele de activitate umană. Ce mai înseamnă acum stabilitate strategică? Și cum poate fi asigurată?

Războiul seamănă tot mai puțin cu o modalitate de soluționare definitivă a divergențelor; el promite să se transforme într-un mod permanent de interacțiune, ba chiar de coexistență.

Nu are loc nicio victorie sau înfrângere decisivă, ci mai degrabă încercări de epuizare reciprocă pe toate fronturile. Pe măsură ce epuizarea avansează, se consolidează și rezistența, capacitatea de a continua. Dar și oboseala, dorința de a pune capăt confruntării complexe, folosind argumentul decisiv, cel mai zdrobitor.

Lumea își pierde mecanismele de protecție sistemice și se transformă într-un teren de vânătoare în plin sezon. De ce să ne agățăm? De bunul simț și de o evaluare precisă a propriilor posibilități în raport cu propriile dorințe. Acest pai va ajuta nu să fie aprinsă flacăra, ci să rămâi în afara ei. Cel puțin până în momentul în care valoarea reținerii și a descurajării va fi din nou acceptată de toți.

Sursa: revista ”Rusia în politica globală”