”Apoi am cântat și iar am plâns…”

Site-ul ”Ce-am trăit” a fost creat de Mișa Melnicenko și cuprinde peste 1400 dintre jurnalele scrise de diferiți oameni, de-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea. ”Rossiiskaia Gazeta” preia câteva dintre însemnările realizate în perioada 8-10 mai 1945.

Moscova, Irina Erenburg

Astăzi este capitularea Germaniei. O lume întreagă sărbătorește . Parisul strigă: ”Vive de Gaulle, Stalin și Churchill !”, dar, la noi este o totală necunoscută – toți au așteptat o zi întreagă, au dat trei focuri de artificii pentru că au fost eliberate niște orașe (Dresda și altele în Cehia), dar Stalin nu a vorbit. Așteptăm ziarele, populația așteaptă. În instituții, pancartele sunt gata, deja.
Din nou, nu se știe nimic, suntem în mâinile lui Stalin. Dar, totuși, este sfârșitul războiului. Iar eu plâng. Am așteptat și știam că va fi foarte, foarte dureros. Borea n-o să vadă… Sunt o văduvă bătrână, sunt o femeie bătrână… (…) Trebuie să mă obișnuiesc cu situația: toți vor fi fericiți. Nu, știu, nu toți, dar, de restul, nu-mi pasă. Îmi doresc încă o picătură de fericire, m-am săturat să fiu nefericită!

Dresda, Mihail Vîrva

Au anunțat capitularea Germaniei; s-a strigat „Ura!” până am răgușit, au fost focuri de artificii, dar tot nu credeam că este sfârșitul.
Odată cu lăsarea serii, am pornit spre Dresda. De-a lungul drumului, multe biciclete abandonate, folosite de către oameni doar din când în când, pentru a-și cruța forțele. În Dresda, aproape la toate ferestrele erau atârnate steaguri albe. Pe străzi, nemți și nemțoaice cu banderole albe legate la mâna stângă; zâmbesc. Spre seară, am coborât spre Elba; nemții aruncă flori.

Leningrad, Anna Umanskaia

De dimineață, se aude cum că s-ar fi terminat războiul. La ora de practică, la microbiologie, Nina Ivanovna ne-a spus că, la ora trei, va fi un miting. Fetele au început să aplaude; țipete de bucurie, îmbrățișări, pupături, iar bucuria strălucește. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. De ce nu simt această bucurie luminoasă, debordantă? Nu aștept pe nimeni, la mine nu se va întoarce nimeni. Nici frații, nici iubitul. Iar asta, așa mă apasă pe inimă, că strivește bucuria victoriei. În colectiv, necazul tău îl simți și mai tare. Toți se bucură pentru sine: se vor întoarce cei dragi. Dar mie îmi este mai greu decât înainte, când toți așteptau, toți duceau dorul, toți visau. Acum, pentru alții așteptarea a luat sfârșit, dar eu voi continua să duc dorul, că, de visat, nu mai am putere!

Mult timp nu mi-am putut opri lacrimile. Plângeam tăcută, doar Ksana a observat lacrimile mele. Apoi, m-am liniștit. După cursuri, am ieșit în curte. Am văzut o masă cu un difuzor. Nu era nimeni. Cineva a spus că toți sunt în Piața „Lev Tolstoi”. Am pornit într-acolo. Fugeam atât de tare, încât dărâmam trecătorii.

Irkuțk, Ilia Kuznețov

În acea zi, de 9 mai, aveam cursuri, la ora 11 dimineața, așa că m-am culcat liniștit. M-a trezit doar „ora de gimnastică”. Printre altele, la noi, în Irkuțk, orele de gimnastică, la radio, s-au transmis pe tot parcursul războiului și nu s-a întâmplat să fie întrerupte sau anulate. Dar, în acea zi, la 9 dimineața, la primul exercițiu, muzica s-a întrerupt și crainicul a rostit grăbit: ”Atenție, vorbește Irkuțk. Ascultați emisiunea din Moscova!”. După care, s-au auzit clopotele ceasului de la Kremlin. Am sărit imediat din pat, am luat stiloul și o hârtie și mă pregăteam să notez. Lângă mine a venit tata. Levitan a rostit solemn: ”Actul de capitulare militară a Germaniei fasciste” (…)

Am luat repede steagul pe care îl puneam la poarta casei noastre și l-am pus la locul obișnuit. Am observat că unii dintre vecini mi-o luaseră înainte – atât de tare au așteptat ziua asta. (…) Bărbații care se plimbă pe strada Karl Marx sunt relaxați și liberi. Majoritatea, cu căni pline sau goale, deja, cu carafe, sticle, toți ciocnesc și beau. Deasupra orașului zboară avioane și aruncă pliante de sărbătoare, ceea ce nu s-a mai întâmplat de mult. E adevărat, pliantele sunt mici, nu ca înainte, dar conțineau ceea era mai important: ”Victorie, tovarăși!”.

Berlin, L. Komarova

Să fi fost ora opt, când, în camera noastră a năvălit, pur și simplu, directorul teatrului nostru, Moisei Pavlovici Voiskovski și, cu o voce schingiuită de emoții, a strigat: ”Fetelor! Războiul s-a terminat!”. Am fugit în stradă. Acolo era ceva de neimaginat; oamenii strigau ”Ura!”, soldații și ofițerii noștri se îmbrățișau, se sărutau, se ridicau în brațe unii pe ceilalți, dar, și pe noi; trăgeau în aer cu revolverele și cu automatele. O clipă de fericire imposibil de uitat! De noi s-a apropiat un ofițer, a scos din buzunar un flacon de parfum franțuzesc și, de fericire, a început să ne stropească, pur și simplu, cu el. Râdeam, strigam, am încercat să-l oprim, spuneam că e păcat de parfum, că o să mirosim ca un magazin de parfumerie, dar nimic nu a ajutat – a vărsat pe noi tot flaconul.

Șefii noștri au organizat câteva mașini, iar, noi, strălucind de bucurie, am pornit spre clădirea Reichstag-ului, posomorâtă și parțial distrusă. Pe cupola ei, sus-sus, se unduia mândru steagul roșu – steagul Victoriei. Toți cei care au venit la Reichstag au lăsat mesaje pe pereți. Cu creta, am scris și noi, cu litere mari, chiar la intrare ”Al doilea teatru de front din Moscova”. Ne-am dus, apoi, la reședința lui Hitler și ne-am uitat la subsolul sumbru.

Îmi imaginez ce se întâmplă, acum, la Moscova. Și cât îmi doresc să ajung mai repede, la noi, în Patrie!

Kroendorf, Nikolai Zimin

De dimineață, am plecat la regimentul meu și am participat la mitingul organizat în satul Kroendorf, nu departe de
Fierzenhuhen, cu prilejul Zilei Victoriei. Doritori să ia cuvântul s-au dovedit a fi foarte mulți. Nu știu de ce, dar nici până acum, mintea mea nu se poate împăca cu gândul că războiul a luat sfârșit. Până acum atât am luptat, încât nu mai pot să-mi imaginez viața fără război. Atât de tare ne-am obișnuit cu el!

Credeam că nu se va termina niciodată. Totuși, cât de mândru și de festiv sună: Germania a capitulat! Canaliile au aflat, încă o dată, puterea patriotismului rusesc!

Astăzi, ca niciodată, îmi doresc să fiu în satul meu și să împărtășesc această mare bucurie cu oamenii dragi mie. Împlinesc curând 21 de ani. Greu de crezut că, la o vârstă destul de tânără, am trăit și am văzut multe. Un singur lucru nu-mi place – am prea puține cunoștințe, vreau să învăț. Perspective sunt.

Mariupol, Elvira Filipovici

Ieri, războiul s-a încheiat. Difuzoarele urlau pe toate străzile, dar la noi, în toate camerele se suspina în tăcere: mătușa Vera are înștiințarea de deces în mână, iar mătușa Mașa, de patru luni, nu a primit nici înștiințare, nici scrisori. Și bunica plângea. Apoi s-a luat de mama: ”Hai mai repede, trebuie să mergi la apartament!” ”Dar nu o să ma lase să intru în apartament. Acolo locuiesc oameni. Din NKVD”. Dar bunica nu se lasă. ”O să stăm pe coridor. Unde se va întoarce Vladik?” – și plânge. Și mama își șterge lacrimile, dar așa încât bunica să nu vadă. Vladik, fratele mamei, a fost dat dispărut din primăvara lui ’42. Probabil că a murit. Atunci, mulți au murit. Dar bunica o asigură pe mama că Vladik este în viață, inima ei simte asta.

Spre seară, la noi în cameră au venit, una după alta, vecinele și alte femei. Toate cu ochii plânși. Cu un zâmbet vinovat pe față, au rugat-o pe bunica să ”arunce cărțile”. Bunica desfășura cărțile și spunea fiecăreia în parte cine ”e viu”, cine ”va veni”. Liniștite, vecinele aduceau bomboane. Au pus de ceai și au început să se felicite reciproc pentru sfârșitul războiului. Apoi au cântat și au plâns din nou.