Academicianul Aleksandr Ciubarian: Pactul Ribbentrop-Molotov, văzut în contextul vremii – la 80 de ani de la semnarea documentului

Directorul Institutului de Istorie Generală al Academiei Ruse de Științe, Aleksandr Ciubarian (în foto), se ocupă de subiectul Pactului Molotov-Ribbentrop, începând din 1988 și este considerat unul dintre cei mai buni experți în istoria relațiilor ruso-germane. Într-un interviu acordat agenției RIA Novosti, el vorbește despre fundalul pactului semnat în urmă cu 80 de ani, despre implicațiile acestuia și despre viziunea actuală a evenimentelor din acele zile.

– Există dispute în mediul istoricilor, uneori mai aprinse decât disputele dintre politicieni. În UE și în SUA, punctul de vedere predominant este că tocmai Pactul Molotov-Ribbentrop a devenit declanșatorul celui de-al Doilea Război Mondial, care a început la doar o săptămână de la semnarea lui, la 23 august 1939. După cum știți, deja, la 1 septembrie 1939, trupele germane au atacat Polonia, fiind pe deplin încrezătoare că Uniunea Sovietică nu va veni în ajutorul acestei țări. Nu sunteți de acord cu acest punct de vedere?

– Nu, nu sunt de acord. Știu despre acest punct de vedere; uneori chiar se trage o concluzie despre responsabilitatea egală a URSS și a Germaniei naziste, pentru dezlănțuirea celui de-al Doilea Război Mondial. La acest punct de vedere se referă rezoluția respectivă a Adunării Parlamentare a OSCE. Cu toate acestea, nu a fost luat în considerare următorul fapt dovedit: decizia de a ataca Polonia a fost luată de Hitler, cu câteva luni înainte de încheierea pactului de neagresiune cu URSS. Hitler se pregătea pentru un atac asupra Poloniei, încă din primăvara anului 1939. A fost chiar stabilită data aproximativă pentru atac – 26 august 1939. Germanii aproape că s-au încadrat în aceste termene – ofensiva a început la 1 septembrie. Dar, soarta pactului semnat la 23 august a fost neclară, aproape până în ultimul moment. Deci, indiferent de rezultatul negocierilor cu URSS, Hitler nu a avut nicio îndoială și nici ezitări. Garanțiile pe care Anglia și Franța le-au acordat Poloniei erau legate de același fapt – știau despre pregătirea Germaniei pentru război. Iar Ribbentrop a venit de urgență, la Moscova, din același motiv – trebuia să aibă timp pentru a face totul, înainte de începerea ofensivei planificate.

– Cu toate acestea, Marea Britanie și Franța, după atacul lui Hitler împotriva Poloniei, au declarat, totuși, război Germaniei, iar URSS nu numai că a rămas deoparte, dar a încheiat un tratat de prietenie cu Germania, în septembrie 1939. Nu a fost asta o încurajare pentru agresor?

– Desigur, protocoalele secrete ale pactului, semnarea tratatului de prietenie din septembrie 1939 și interdicția de a critica național-socialismul, interdicție introdusă în URSS între 1939 și 1940, au fost acțiuni imorale și au meritat condamnarea la care sunt supuse atât în Rusia cât și în străinătate.

Cu toate acestea, evenimentele din acele zile nu se reduc la formula „Hitler a decis să atace vecinii, iar Stalin a devenit aliatul său”. Ader la o metodă multifactorială în studierea istoriei. Atunci când se analizează un fenomen sau altul, este necesar să se ia în considerare toți factorii care au dus la acest apariția acelui fenomen și să nu se limiteze la unul sau două puncte convenabile. Or, Pactul Ribbentrop-Molotov este un fenomen politic și diplomatic complex. Prin urmare, atunci când evaluați acest pact, trebuie să analizați fundalul, preistoria problemei. Deci, ne îndreptăm privirile către anul 1938. Nu pentru că vrem să le reamintim colegilor noștri occidentali despre acordul de la München. Este, pur și simplu, imposibil de explicat, fără să ținem seamă de factorul München, de ce Stalin a acceptat încheierea unui pact de neagresiune cu Germania nazistă. Înainte de München, în Europa a existat un anumit consens față de Hitler și regimul lui. Toate marile puteri europene – Marea Britanie, Franța, URSS – aveau o atitudine negativă cu privire la regimul nazist instituit în Germania, în 1933. Acordul de la München, practic, a anihilat acest consens. Din punct de vedere moral, Acordul de la München și Pactul Molotov-Ribbentrop nu erau foarte diferite între ele. Ambele documente au fost semnate în spatele acelor popoare a căror soartă le priveau. La München, reprezentanții Cehoslovaciei se aflau în camera de alături și nu împreună cu semnatarii. Și în apropiere, fără știrea lor, se decidea soarta țării lor. Mai mult, spre deosebire de Pactul Molotov-Ribbentrop, la München nici nu era vorba despre sferele de interese. Acolo, era vorba direct despre transferul unei părți din Cehoslovacia către Germania, despre împărțirea unei țări independente între alte state, printre care se numărau Polonia și Ungaria. Și URSS nu era prezentă la München. Stalin era un om foarte bănuitor – în raport cu democrațiile occidentale; era în special neîncrezător față de Marea Britanie. El a văzut, în Tratatul de la München, o manifestare a politicii Marii Britanii îndreptată spre a izola Uniunea Sovietică.

– Dar, de ce totuși Stalin l-a preferat, atunci, pe Hitler și nu pe aliații săi viitori? Oponenții dumneavoastră afirmă că nici Marea Britanie, nici Franța și nici Polonia nu au putut accepta condiția formulată de Moscova – acordul lor pentru trecerea, în caz de necesitate, a trupelor sovietice pe teritoriul Poloniei (venind, astfel, în ajutorul țărilor atacate de Germania – n.r.). În epoca sovietică, de atunci, se obișnuia să fie mustrată conducerea poloneză de dinainte de război, fiindcă nu dăduse permisiunea pentru o astfel de trecere. Dar noi, de la înălțimea deceniilor trăite, știm că Stalin, ocupând teritoriul unei țări, i-a permis rareori să se dezvolte independent.

– Dar, să ne amintim care a fost tema negocierilor anglo-franco-sovietice, desfășurate în vara anului 1939, la Moscova! A fost luată în considerare posibilitatea de a ajuta țările din Europa de Est și de Vest, în cazul unui atac al lui Hitler. Problema garanțiilor pentru țările baltice a fost discutată în iulie 1939; în august, au avut loc discuții interminabile despre Polonia și România. La 20 august, francezii ne-au informat că l-au convins pe ministrul de externe polonez, Jozef Beck, forțând Varșovia să accepte admiterea trupelor sovietice. Dar, din partea Poloniei nu a apărut nicio declarație oficială. Așadar, s-a pus cruce, înainte de semnarea pactului, pe cooperarea URSS cu Marea Britanie și cu Franța.

În ceea ce privește chestiunea – dacă Stalin ar fi ocupat sau nu teritoriul Poloniei, României sau al altor țări prin care ar trebui să treacă trupele sovietice, dacă s-ar fi ajuns la un acord cu aliații occidentali, aceasta este o problemă foarte discutabilă. Au fost exemple de țări în care URSS și-a impus sistemul, dar au fost și țări în care trupele sovietice au fost prezente și, pe urmă, au plecat, lăsând aceste state să se dezvolte așa cum vor ele. Este vorba despre Iran și Austria, iar în Finlanda, după război, Andrei Jdanov a fost membru al Comisiei de Control Aliate. Cu toate acestea, toate țările menționate și-au păstrat independența. Același lucru putea fi și în cazul Poloniei, dacă Franța și Marea Britanie i-ar fi dat garanții fiabile.

– Adică, Hitler a oferit lui Stalin o opțiune mai favorabilă decât Marea Britanie și Franța?

– În cadrul negocierilor cu Marea Britanie și Franța, problema teritoriilor care, ulterior, au intrat în zona de interese sovietice, a fost discutată doar în ceea ce privește admiterea trecerii trupelor, iar Hitler a mers mai departe, propunând divizarea zonelor de interes. Dar el, după cum se știe, nu și-a ținut promisiunea prea mult timp.

Prin urmare, lecția principală a evenimentelor din 1938-1941 este următoarea: ori de câte ori o țară sau alta încearcă să-și asigure securitatea în detrimentul altora, ignorând amenințările comune, suferă nu numai securitatea colectivă, dar și fiecare țară în parte. Până în anul 1941, aproape toate țările din Europa au încercat să se înțeleagă cu Hitler. El le-a promis totul tuturor, iar apoi a înșelat pe toată lumea.

– Când Congresul Deputaților Poporului din URSS, în 1989, a adoptat decizia sa privind evaluarea Pactului Molotov-Ribbentrop, evaluarea morală a acestui document a fost lipsită de ambiguitate – în textul rezoluției, acesta a fost denumit „cârdășie”, prin analogie cu „cârdășia de la München”, din 1938. Și astăzi, în presa rusă oficială, cuvântul „cârdășie”, dacă este folosit, se pronunță doar în legătură cu Pactul de la München. De ce se întâmplă asta?

– Cuvântul „cârdășie”, din rezoluția Congresului, reflecta realitățile politice sovietice din 1989. Acum, această terminologie nu este folosită de majoritatea cercetătorilor. Stilul a devenit mai neutru și nu mai există singura evaluare corectă doar cea a partidului – pentru un eveniment sau altul – la care toți ar trebui să se conformeze. Și acest lucru este normal. În Institutul nostru, persoanele care studiază această perioadă au adesea puncte de vedere diametral opuse, cu privire la pact și la ceea ce a urmat. Am spus imediat: vom tipări cărți care conțin o varietate de opinii.

– Dar, dacă am înțeles corect poziția dumneavoastră, nu numai că găsiți paralele între Acordul de la München și Pactul de neagresiune, dar credeți că Germania și Uniunea Sovietică nu sunt singurele țări responsabile pentru împărțirea Poloniei, în septembrie 1939?

– Puterile occidentale poartă, de asemenea, o anumită responsabilitate. Când, la 17 septembrie, trupele sovietice au intrat pe teritoriul regiunilor estice ale Poloniei, în Marea Britanie s-au auzit voci că, declarând război Germaniei, ar trebui să fie adoptate sancțiuni împotriva URSS. În cele din urmă, guvernul britanic a decis: garanțiile britanice pentru Polonia se extind doar la granițele sale de vest și sancțiunile, împotriva URSS, nu au fost luate. Dimpotrivă, a fost exprimată satisfacția pentru faptul că trupele sovietice s-au oprit pe linia Curzon, adică pe linia care trebuia să separe Polonia și Rusia Sovietică, după ce Polonia își declarase independența, în noiembrie 1918.

– Cine și-a exprimat această satisfacție?

– Ministerul de Externe, Cabinetul militar și chiar Parlamentul britanic. Deci, nu au existat demersuri împotriva URSS. Și nici un singur foc de armă nu s-a tras, în 1939, pentru a apăra Polonia. Nu au existat nici măcar operațiuni militare demonstrative, care să abată atenția trupelor germane de la Polonia. Situația cu statele baltice a fost similară – țările occidentale nu au recunoscut, de jure, alipirea țărilor baltice la Uniunea Sovietică, dar au recunoscut-o de facto. Deci, țările occidentale poartă, de asemenea, o parte din responsabilitatea pentru evenimentele din Europa de Est, la acea vreme.

Mai mult, nu numai Stalin și Hitler au practicat diplomația secretă. Devenind deja prim-ministru, după demisia lui Chamberlain, în vara anului 1940, Winston Churchill i-a scris o scrisoare lui Stalin, propunând să încheie un acord secret între Marea Britanie și URSS. Ce-i promite Churchill lui Stalin, în schimbul loialității Uniunii Sovietice? El promite că nimeni nu va afla despre acest acord și că, după victoria asupra Germaniei, Marea Britanie va recunoaște de facto apartenența statelor baltice la URSS.

– A fost publicată această scrisoare și cum a răspuns Stalin?

– Această scrisoare se află în arhivele Ministerului Afacerilor Externe al URSS; copiile ei sunt și în arhivele britanice și am publicat-o în cartea mea. Așadar, după ce a citit această scrisoare, conform mărturiilor orale, Stalin a zâmbit și a spus: „Ceea ce el promite că va admite după război, a fost deja recunoscut de facto!” După cum vedem, soarta statelor baltice nu l-a îngrijorat prea mult pe Churchill.

– Dar Churchill doar a „înghițit” alipirea țărilor baltice la URSS, în timp ce Stalin a condus și a organizat această alipire? Reiese că principala responsabilitate revine, totuși, Rusiei.

– Responsabilitatea nu revine – totuși – Rusiei, ci Uniunii Sovietice. Problema succesiunii și a continuității într-un domeniu precum responsabilitatea este o problemă foarte încurcată. Nu uitați faptul că în pregătirea finală a pactului au fost implicate, din partea sovietică, doar câteva persoane: Stalin, Molotov și Voroșilov, care au negociat cu britanicii și francezii, în vara lui 1939. Chiar Hrușciov, care era membru al Biroului Politic, în acele zile, își amintește că a aflat despre pact abia în seara zilei semnării acestuia.
Și astăzi, reprezentanții Poloniei și ai țărilor baltice încearcă să aducă această problemă în discuția organizațiilor internaționale, iar unele dintre organele lor de stat (de exemplu, Parlamentul lituanian) își înaintează Rusiei revendicările financiare, cerând miliarde de dolari pentru perioada de “ocupație”. Ei bine, ce se poate face în situația asta? Dacă nu ar fi fost o abordare atât de radicală din partea lor, poate că și reacția Rusiei ar fi fost mai blândă. Până la urmă, aceasta este totuși o istorie veche, a cărei studiere ar trebui să aibă un caracter mai mult abstract și mai teoretic, decât unul atât de practic. Cum se poate cere socoteală generațiilor de astăzi, pentru acțiunile lui Stalin și ale celor doi apropiați ai săi, despre care mulți cetățeni ai URSS nu aveau nicio informație?

Dar, nu se poate egaliza stalinismul cu nazismul, măcar pentru motivul că sistemul sovietic și-a dovedit capacitatea de a-și schimba esența: protocoalele secrete au fost publicate în timpul lui Gorbaciov, iar esența lor criminală a fost recunoscută încă din vremea sovietică. Regimul hitlerist nu manifesta niciun semn al capacității sale de transformare. Regimul nazist a fost bazat pe mărturisirea deschisă a genocidului împotriva altor popoare. Stalinismul nu își fundamenta genocidul în mod ideologic, însă și-a acoperit esența cu cele mai frumoase cuvinte și suferea, din cauza acestuia, în primul rând, poporul sovietic însuși.