File de istorie: Disputa pentru Locurile Sfinte din Palestina, adevărata cauză a Războiului Crimeii (III)

Motivul războiului din Crimeea a fost dorința Vaticanului de a obține controlul asupra Locurilor Sfinte din Palestina. Iată despre ce vorbesc documentele de arhivă, recent descoperite.

Mihail IAKUȘEV, consilier al Departamentului Orientului Mijlociu și Africii de Nord al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei, a publicat, în presa rusă, articolul “Patriarhia Ierusalimului și Lucrurile Sfinte Palestinei, în atenția politicii externe a Rusiei în ajunul Războiului Crimeii”. Vă oferim, spre lecturare, acest articol, cu unele prescurtări.

Văzându-se între două focuri, sultanul Abdul Medjid a format o comisie mixtă, care a inclus teologi musulmani și creștini, plus o serie de viziri ai Porții, pentru a studia revendicările emise și a lua o decizie calificată în această chestiune. Curând, a devenit evident că, în ciuda argumentelor și a faptelor prezentate de clerul ortodox, majoritatea membrilor comisiei au început să încline în favoarea satisfacerii cererilor catolicilor.

În aceste condiții, a intervenit personal Nicolae I, trimițând, în septembrie 1851, propriul mesaj către sultanul Abdul Medjid, în care și-a exprimat nedumerirea cu privire la negocierile pe care Poarta le-a avut, cu o putere străină, pentru a face unele schimbări în ordinea multiseculară a lucrurilor din Sfintele Locuri. Împăratul i-a cerut sultanului să protejeze drepturile supușilor Imperiului Otoman, păstrând status quo-ul Lucrurilor Sfinte din Ierusalim, pe baza decretelor și a hatișerifurilor lui Abdul Madjid însuși și ale auguștilor săi strămoși.
Pentru a spori impactul mesajului, trimisul V. P. Titov a amenințat că va părăsi Constantinopolul, cu întregul personal al Misiunii sale, dacă se va permite cea mai mică abatere de la status quo. Pe de altă parte, noul ambasador francez, Lavalette, ajuns în mai 1851, i-a informat “în secret” pe miniștrii otomani și pe omologul său britanic (care avea, încă, o poziție neutră) că “guvernul său nu se va supune niciodată dictaturii Rusiei”, pentru că aceasta ar fi considerată ca o umilire publică a Franței… Apoi, Lavalette a recurs la o sugestie mai amenințătoare, declarând că, dacă Franța pierde acest caz, guvernul său “își poate trimite flotila puternică în Mediterana și să blocheze Dardanelele, cu scopul de a asigura o soluție satisfăcătoare, pentru Paris, a acestei probleme”.

Cu toate acestea, sultanul Abdul Madjid a satisfăcut, mai întâi, solicitarea lui Nikolai I: a fost dizolvată comisia mixtă și a fost formată una nouă, “mai obiectivă”, cu ajutorul căreia, la sfârșitul lunii ianuarie – începutul lunii februarie 1852, a fost pregătit mult așteptatul firman, care consolida status quo-ul Locurilor Sfinte și drepturile de precădere asupra lor ale Bisericii Ortodoxe din Ierusalim. Interesați de finalizarea rapidă a acestei probleme deranjante, care s-a prelungit timp de doi ani, turcii i-au înmânat solemn firmanul, cu hatișeriful (decret – n.r.) personal al sultanului, Patriarhului Ierusalimului, care se afla la Constantinopol, transmițând și către Misiunea rusă o notă corespunzătoare și o copie a firmanului, precum și mesajul personal al lui Abdul Madjid către împăratului Nikolai I. Firmanul califica pretențiile catolicilor drept lipsite de fond și nedrepte. În același timp, catolicii au primit cheia peșterii Nașterii Domnului, care, până atunci, nu se afla decât în mâinile a grecilor și ale armenilor. Aceasta era o concesie făcută în favoarea latinilor, care încălca semnificativ status quo-ul Locurilor Sfinte, întrucât, potrivit tradițiilor antice estice, deținerea cheii unei clădiri sau a unei case simboliza, de fapt, dreptul de proprietate asupra acesteia.
După emiterea firmanului, instituția turcă de externe a trimis ministrului francez Lavalette o notă semnată de către ministrul de externe Ali Pașa, din 9 februarie (conform noului stil), care, pe lângă informațiile conținute de firman, cuprindea decizia Porții de a satisface două pretenții ale Parisului: de a permite catolicilor să săvârșească slujbele religioase în interiorul peșterii Mormîntului Fecioarei și de a le preda trei chei de la ușile Disericii din Betleem.

Reacțiile la emiterea firmanului și a notei erau diametral opuse la Sankt-Petersburg și la Paris. În circulara contelui Nesselrode, trimisă la ambasadele și misiunile ruse din străinătate, se spunea: “Scrisoarea (sultanului către împărat – n. autorului) și firmanul au fost scrise într-un astfel de spirit și cu astfel de expresii care se îndepărtau oarecum de starea actuală de lucruri, pe care am încercat întotdeauna s-o menținem; dar, de vreme ce Împăratul a binevoit să găsească aceste documente drept satisfăcând, într-o oarecare măsură, preocuparea justă a Majestății Sale pentru drepturile și beneficiile Credinței Ortodoxe din Ierusalim, atunci, condus de iubire de pace, Majestatea Sa a binevoit să le accepte, într-o condiție solemnă și finală…”

Pe de altă parte, ambasadorul Lavalette a considerat ultimul firman ca un document care subminează tratatul din 1740 și insultă demnitatea Franței și a lui, personal. O opinie similară a fost împărtășită și de prințul-președinte al Franței, Louis Napoleon.

O analiză comparată a traducerii oficiale franceze a hatișerifului (originalul a fost scris în turcă – n. autorului) arată că Poarta l-a emis în două versiuni aproape identice – “pro-greacă” și “modificată”. Prima, oferită grecilor, datează de la sfârșitul lunii ianuarie – începutul lunii februarie 1852. În cea de-a doua versiune, predată ambasadorului francez, care pleca în vacanță, lipsea deja o frază care califica drept ”neîntemeiate” pretențiile catolicilor pentru principalele Lucruri Sfinte.

Cu toate acestea, potrivit ambasadorului francez la Constantinopol, «chiar admițând că firmanul pe care l-a primit nu mai califica pretențiile catolicilor ca “nedrepte și neîntemeiate ”, întregul sens al acestui document nega dreptul Bisericii Latine și, prin urmare, al Franței, la Locurile Sfinte». Vacanța sa la Paris nu a durat mult și, în curând, Lavalette s-a întors la Constantinopol, pentru a depune un protest hotărât al cabinetului său împotriva unui asemenea rezultat al cazului, cu privire la Locurile Sfinte.

Lavalette, încălcând Convenția de la Londra, din 1841, privind închiderea Strâmtorilor, a ajuns în capitala Turciei pe nava militară, cu trei punți, “Charles le Grand”. El a cerut, în mod categoric, ca Poarta ori să facă schimbările necesare în ultimul său firman, încă neanunțat, ori să ofere noi beneficii catolicilor. Din acest moment, se decidea chestiunea: cine va păstra influența predominantă în Orientul creștin: Rusia ortodoxă sau Franța catolică.

Sultanul și-a îndeplinit parțial promisiunea dată în scrisoarea de răspuns către monarhul rus, cu privire la status quo-ul Locurilor Sfinte palestiniene. În același timp, pentru ca decretul sultanului să intre în vigoare, așa cum cereau tradițiile vechi, era necesară trimiterea, la Ierusalim, a unui împuternicit special, pentru a anunța public firmanul, în prezența guvernatorului (pașa), a unui judecător musulman (kadi) și a membrilor consiliului municipal (mejlis) – în cadrul ședinței acestuia din urmă, în plina sa componență, cu o înregistrare ulterioară a documentului în curtea din Ierusalim (mehkem). Fără această procedură legală obligatorie, cel mai înalt firman emis, în orice moment, ar putea fi anulat, legal și practic, de către noul firman solicitat și primit de la Poartă.

Acest lucru a fost bine înțeles la Sankt-Petersburg, stârnindu-se îngrijorare cu privire la întârzierea executării hatișerifului sultanului. De la Palatul de Iarnă (reședința Împăratului rus – n.r.), a fost trimis, la Constantinopol, un semnal de nemulțumire: V.P. Titov, care era în vacanță, a rămas la Sankt-Petersburg, iar consilierul de stat, A.P. Ozerov, a preluat funcția ”însărcinatului cu afaceri ad interim”. Sultanul Abdul Madjid a înțeles corect aluzia “Palmirei de Nord” (Sankt-Petersburg – n.r.) – care și-a scăzut nivelul reprezentării diplomatice – și s-a grăbit să-l numească pe secretarul secund al divanului său, Afif- Bey, drept comisar sau împuternicit special, ad hoc, pentru a anunța hatișeriful, la Ierusalim.

În același timp, întoarcerea sfidătoare a lui Lavalette la Constantinopol a provocat o mare agitație în Serai și la Poartă, iar, înainte de plecarea lui Afif-Bey în Palestina, turcii au făcut noi concesii cabinetului francez. În compensație, pentru firmanul dăruit grecilor și daunele aduse prestigiului Franței, lui Lavalette i s-a promis, în secret, că emisarul Afif-Bey se va abține de la anunțarea firmanului, precum și că clerul latin va primi cheile de la marea ușă a Bisericii din Betleem.
       (Va urma)