Corneliu Vlad: Întâlnirea Putin-Erdoğan, o șansă pentru detensionarea crizei siriene

2 Comments

1. ostafi spune:

   08/03 la 11:16 pm

   „Al 13 – lea”
   Al 13 – lea razboi ruso – turc este dorit de multi. Ar „salva bani”, ar „salva orgolii” si mai ales ar „sterge” niste „rusini”. Precum ipocrizia si fariseismul ca Turcia, tara musulmana si „aspiranta” de 20 de ani, ar putea accede vreodata in aceasta institutie nerezonabila, numita UE. Sau precum ca Rusiei, tara ortodoxa (care a pastrat singura ritul crestin – ortodox niste secole, dupa caderea Contantinopolului), i s-ar permite intrarea in acest conglomerat inflexibil si fundamentalist – catolic. Nu cred ca este cazul si istoria scrisa pe hartie (spre neschimbare), o va confirma.
   Al 13 – lea razboi ruso – turc nu este „iminent”. Privind spre protagonistii care ar putea decide acest conflict, observam intradevar diferente de abordare asupra subiectului „Idlib” dar nu putem sa nu observam si incorsetarile din ce in ce mai accentuate ale „sultanului”, in fata „tarului”.
   Scurta paranteza
   Timp de 4 secole (pana in 1918) Imperiul tarist Rus si Imperiul Otoman au dus 12 razboaie, care, insumat au numarat 52 de ani de razboi permanent.
   Dupa comportamentul lor de astazi, atat Putin cat si Erdogan, par a fi in masura sau pot fi considerati, apti pentru a aborda diferitele paliere ce compun intreaga profunzime, complexitate, nuantele si rafinamentul relatiilor geostrategice.
   Din vremea razboaielor ruso-turce si pana astazi nu s-a intamplat nimic notabil in relatiile dintre cele 2 foste imperii: pace-provocare-confruntare. Cu exceptia ultimelor doua decenii. In aceasta perioada, comertul, investitiile si turismul au crescut de 10 ori, „permitand” Turciei alunecarea intr-o dependenta ce-i permite un spatiu de manevra limitat. Exporturile rusesti catre Turcia s-au referit la gaz, petrol, metale si produse derivate pe cand cele turcesti s-au referit la textile, legume si electrocasnice. Dupa „invadarea” Crimeei si a embargoului impus de UE, Rusia a interzis in 2014 importurile de carne, branza si legume din UE. Efectul a fost o crestere a productiei interne rusesti, peste asteptari. Rusia a creat intr-un interval scurt de timp, prin investitii private, conditiile de a deveni din importator consacrat, exportator al acestor produse. După ce aviaţia turcă a doborât un avion rusesc de vânătoare, în decembrie 2015, Moscova a extins embargoul incluzand şi tomatele din Turcia, pentru care Rusia era cea mai mare piaţă de export iar pentru Turcia a fost o lovitura. Dependenta Turciei de resursele energetice ale Rusiei dezvaluie asimetria relatiilor economice dintre cele 2 state. Turcia nu-si poate schimba lantul de aprovizionare decat intr-un timp lung si cu grave caderi economice, poate chiar blocaje, pe cand Rusia isi poate rezolva singura problemele, in interior. Turkish Stream este cate o mana intinsa de ambele parti dar el nu va face decat sa accentueze dependenta Turciei de Rusia.
   A mai existat in 2019 un moment tensionat in relatiile dintre Turcia si Rusia: atacarea de catre forte ruse si siriene a unui convoi militar turcesc. Reactia indignata a Turciei, pozitia oarecum statica si insinuanta a lui Lavrov ”…prezenţa militară a Turciei la Idlib nu a ajutat la prevenirea atacurilor teroriste”, au scandalizat armata turca. Pana la urma diplomatia directa a lui Erdogan i-a salvat mandria dupa asigurarile date de Putin privind „legitimitatea preocuparilor Turciei legate de asigurarea frontierelor sale de sud”.
   Ambitiile geopolitice ale celor 2 state par incompatibile, de unde si contradictiile in pozitionarea fata de subiecte precum Orientul Mijlociu, Mediterana si Nordul Africii sau Marea Negra.
   „Moscova acţionează pentru a menţine la putere regimul Al-Assad în Siria, Al-Sisi în Egipt, forţele Khalifa Haftar în Libia şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei. În contrast, Turcia se opune lui Assad, condamnă lovitura de stat dată de Al-Sisi împotriva guvernului Frăţiei Musulmane, sprijină Hamas şi favorizează anumite forţe islamiste. Este suficient de reamintit aici exemplul provinciei siriene Idlib, asupra căreia şi acum opţiunile politico-militare sunt diferite. Turcia şi Occidentul sunt interesate să prevină o ofensivă pe scară largă a trupelor ruse şi ale lui Bashar al-Assad în această provincie. Cu atât mai mult cu cât acţiunile ruso-siriene ar putea crea condiţii pentru dezvoltarea unei alte catastrofe umanitare, ale cărei consecinţe uşor predictibile ar fi un nou val de refugiaţi către frontiera turcă, ca şi un nou val migraţionist către Europa. Ca atare, mai devreme sau mai târziu, şi această chestiune poate fragiliza serios parteneriatul ruso-turc.” – Cristian Eremia – Monitorul Apararii si Securitatii.
   Inchei paranteza

   Premisele relationarii
   SUA, NATO, UE
   Prin intermediul NATO, UE se afla sub suzeranitatea SUA, iar in adancime este un conglomerat de state vasale acesteia, unele plusand individual, ca „parteneri strtegici”, in fapt, „semiocupatii strategice”, straine de interesele acelor state.
   Declaratiile trecute ale presedintelui Macron in general, vin sa consolideze in special, ideea ca UE s-a cam saturat de pretentiile SUA referitoare la „pacientul NATO” si se rezuma prin ideea ca intr-o situatie critica, SUA isi va trada aliatii indeosebi, luand in considerare ca un astfel de comportament nu va reprezenta o deviere de la politica externa acestei tari. Luand in considerare doar ultimul „semn de slăbiciune și o lipsă a dorinței de a lupta pentru cei cărora le-a fost promisă o protecție” (adica kurzilor sirieni), Macron a criticat această decizie și a concluzionat logic prin teza că NATO “funcționează doar în cazul în care garantul din ultima instanță funcționează ca atare. Aș vrea să spun că trebuie să redefinim ce este în realitate NATO în contextul responsabilităților Statelor Unite”.
   SUA, NATO, Rusia
   Prin 1995, secretarul britanic al apararii, pe numele lui Rifkind, visa ca “O soluţie posibilă ar putea fi crearea noii categorii de Membru asociat al NATO. Un asemenea statut nu ar invalida Art.5 şi nici prezenţa în Comitetul militar al NATO sau un drept de veto din partea Rusiei şi nici nu va schimba nicidecum esenţa NATO. Cu toate acestea, va conferi Rusiei un statut formal în cadrul NATO şi i-ar permite, de drept, să asistela reuniunile ministeriale cât şi la alte reuniuni şi va încuraja o convergenţă graduală şi armonizare a politicilor, doctrinelor şi practicilor”.

   Oricum, spunea Rifkind, un statut de membru plin conferit Rusiei ar fi ceva absolulut imposibil deoarece “ar avea consecinţa absurdă ca Occidentul să vină în sprijinul Rusiei an cazul unor posibile viitoare conflicte în care ea să fie implicată, spre exemplu cu China”. Dar meritul unui asemenea demers, se spunea în document, era că, astfel, se permitea ca “extinderea NATO să se desfăşoare fără resentimente şi acţiuni de retaliere” şi putea fi extins către unele dintre fostele republici sovietice, “ţări ca Ucraina, Statele Baltice, Belarus şi Moldova au nevoie ca statutul lor internaţional să fie întărit pentru a nu fi readuse în îmbrăţişarea Moscovei”. – extras din articolul d-lui Cristian Unteanu – „Trebuie sa Federatiei Ruse statutul de membru asociat al NATO”
   Ce gandire draguta avea acest domn Rifkind. Este drept ca presedinte era Boris Eltin. Dar totusi…
   Consiliul NATO – Rusia a aratat altfel. Iar cooperarea intre aceste entitati, poate exista la un nivel mult mai inalt decat scurtele informari de astazi, menite in special sa nu creeze „suprapuneri”. Dar doar de pe pozitii de egalitate, de transparenta a intentiilor si de respect reciproc. Ori insasi intentia de „extindere” a NATO (sinonima cu extinderea SUA), anuleaza orice referiri la principii.

   UE, Rusia
   O „casa comuna” intre UE si Rusia (chiar daca geografic si Rusia face parte din Europa) nu pare posibila.
   In primul rand pentru ca la nivelul UE deciziile nu se iau decat cu unanimitate de voturi. Ca o gluma, nici pe vremea comunistilor nu se solicita unanimitate. Lasand gluma, vorbim insa de o entitate complexa, suprastatala, care a „incercat” exact cat a „reusit” la capitolul „delegare de suveranitate”. Asta nu inseamna ca cele 28-1 state membre au aceasi „voce”, aceasi „putere de convingere”, aceleasi „atu-uri” si acelasi „noroc in viata”. Intr-o logica specifica gandirii lui Dumnezeu, „alesii Lui” adica statele puternice pot decide, si ceea ce este necesar sunt doar un numar normat de semnaturi in forurile staturare, precum Parlamentul, Comisia, Consiliul.
   Aici apare o problema legata de „flexibilitate” si „rapiditate” in decizii. Daca state federale precum SUA sau Rusia au un for unic in care in care Guvernul propune, Parlamentul analizeaza si hotaraste prin vot iar Presedintele valideaza decizia, asta inseamna ca o hotarare importanta pentru acea federatie poate trece si in 3 zile, sau poate si mai repede. Din „sprintena” si „promitatoare”, UE a devenit „o fata grasa”, care „mananca nesanatos”, care „doarme destul”, care nu se mai „cultiva”, care gaseste „in barfa” acea „ramasita necesara a zilei”, care „nu minte” dar „omite”, care „se prabuseste” cand altii „canta” si care „aude” chiar si dupa ce „piesa s-a terminat”. E dificil sa coabitezi cu o Gorgona, in capul careia fiecare din cei 28-1 „serpisori”, vorbesc alta limba si au interese divergente, unii maniacale.
   Deocamdata aceasta „casa” va trebui sa se bazeze (ca premise ale relationarii) doar pe nevoi si slabiciuni temporare.

   SUA, NATO, Turcia
   ”Turcia se orientează spre diversificarea sistemelor de înarmare, pentru a nu depinde în totalitate de SUA. Însăși Turcia nu produce armament, tancurile germane pe care le are în dotare sunt depășite, iar altele noi nu-i sunt livrate. Turcii nu au încredere în NATO în general, nici în Europa, de aceea sunt nevoiți să opteze pentru diversificare. Acest lucru s-ar putea solda cu faptul că, intensificând în continuare presiunea, NATO ar putea pierde în general Turcia. Nu Turcia depinde de SUA, ci SUA depind de Turcia. Turcia ar putea să alunge SUA din Incirlik și din alte baze și, în general, să părăsească NATO. Atunci NATO ar pierde flancul de Sud, astfel că SUA să fie „aruncate” în sens militaro-politic tocmai până la țărmurile Israelului. Iar în ceea ce privește livrarea armamentului, Turcia se poate reorienta spre Rusia. SUA mizează pe amenințări, fără a oferi nimic în schimb. Iar Turcia nu este țara căreia să-i poți dicta”, a menționat Constantin Sivkov, membru al Academiei de Știinţă în domeniile rachetelor şi artileriei din Moscova.

   Rusia, Siria, Turcia

   Continui maine cu aceasta premisa a relationarii si cu concluzii.

   Răspunde
2. ostafi spune:

   13/03 la 12:02 am

   Rusia, Siria, Turcia +/- SUA,UE si putin NATO
   Pana la razboi, in provincia Idlib convețuiau pasnic arabii suniti, arabii crestini, turcii sirieni (cunoscuti ca “turcomani”) și kurzii – peste 1,5 milioane de oameni. Insa actiunile militare au inrautatit relatiile interetnice și interconfesionale in nordul Siriei. Turcia a fost permanent ingrijorata de o eventuala formare a unui stat kurd in nord – estul Siriei, care ar putea sa intensifice tendintele separatiste printre kurzii turci, insistand pentru crearea unei zone de securitate in acest spatiu cu autoritate inca nedefinita.
   „Pe 9 octombrie 2019, Turcia a lansat o operaţiune transfrontalieră în nord-estul Siriei prin raiduri aeriene, bombardamente de artilerie, iar, începând cu 10 octombrie, ofensiva terestră împotriva poziţiilor kurde. Decizia bruscă a preşedintelui Trump de a retrage prezenţa deja modestă a trupelor americane în nord-estul Siriei a dat undă verde Ankarei. De la posibile noi valuri de refugiaţi, controlul lagărelor de detenţie ale luptătorilor Statului Islamic din Irak şi Levant (SIIL), capturaţi de forţele kurde, până la schimbări demografice, un conflict susţinut între Turcia şi kurzii din Siria va avea implicaţii greu de cuantificat pentru stabilitatea şi securitatea într-o regiune deja volatilă.” scria Monitorul Apararii si Securitatii pe 12 octombrie 2019.
   Planul președintelui turc Erdogan era legat de dislocarea din regiunea de la granița turco-siriană a milițiilor kurde.
   UE nu a venit cu nici o politica comuna. Anterior, UE fusese criticata pentru lipsa de pozitie comuna a blocului comunitar. „Ar fi nevoie de o politică consistentă și coerentă a UE privind Siria, dar aceasta nu există. Vorbim mereu despre ce ar trebui să facă UE. Dar vedem că, la nivelul statelor membre, există opinii diferite privind abordarea conflictului sirian. Unii se pronunță destul de combativ, alții vor mai degrabă să aștepte. Nu există unitate nici în privința abordării regimului Assad. Iar pe teme ca revenirea luptătorilor IS și refugiații, fiecare stat are o altă părere. Dacă țările cele mai importante nu se pot pune de acord cu privire la o abordare comună a situației din Siria, atunci există riscul ca vocea Europei să nu conteze deloc”. a spus pentru DW Jasmine M. El-Gamal de la thinktank-ul „Atlantic Council” din Bruxelles.
   Acordul cu Turcia privind refugiatii a avut intotdeauna intaietate.
   Tot in context dar nu neaparat legat de planul presedintelui turc, trebuie reamintita reuniunea liderilor rus, turc şi iranian din 16-17 septembrie de la Ankara. După luni de negocieri intre Putin, Erdogan si Rouhani, s-a ivit un consens privind formarea unui comitet format din membri desemnati de guvern, opozitie şi societatea civila, care sa redacteze o noua constitutie siriana, ca prim pas in solutionarea politica a conflictului sirian. Discutiile au avut in vedere si situatia din Idlib, unde interesele iraniano-siriene au diferit de cele turce. „Cea mai mare ameninţare pentru viitorul Siriei sunt PKK şi extensia lor, YPG […] În cadrul summitului tripartit am reiterat că nu voi accepta o formaţiune teroristă la graniţa Turciei” spunea Erdogan.
   Revenind la „Izvorul Pacii”, trebuie remarcata de la inceput pozitia Rusiei, atat referitoare la alianta cu Damascul cat si la relatiile constructive si de parteneriat cu Ankara. Conform articolului din Sputnik, apartinand observatorului militar Alexandr Hrolenko „…în prima etapă (până la armistițiu) trupele turce au preluat controlul asupra 160 de localități și 2200 kilometri pătrați din teritoriul Siriei. Această suprafață reprezintă doar a șaptea parte din zona de securitate, prin instituirea căreia planifica partea turcă (30 kilometri x 480 kilometri = 14400 kilometri pătrați). Dacă operațiunea ar fi continuat în același ritm, pentru eliberarea nordului Siriei armata ar fi avut nevoie de cel puțin două luni. Totuși, situația s-a schimbat rapid în defavoarea Ankarei.” – scuze pentru traducerea automata.
   A urmat intalnirea de la Soci intre presedintii Putin si Erdogan, soldat cu un memorandum care stabilea intelegerea si care crea un mecanism comun ce includea unitati ale politiei militare rusesti si ale serviciului sirian de graniceri. Memorandumul nu a fost posibil, unul perfect, in primul rand datorita lipsei de comunicare intre Ankara si Damasc.
   La vremea respectiva, militarii SUA au parasit teritoriile de frontiera ale Siriei dar doua dintre unitati au fost „cantonate” in Kurdistanul din Irak. Cata frustrare. Toti „soriceii” chitaiau, fiecare la gura „gaurii” lui. NATO s-a bagat si el singur „in seama”, „confirmand” ca nu i s-a adresat nici o cerere dar sustinea acordul dintre Rusia si Turcia. Presedintele CFR, Richard N. Haass, afirma ca din această cauza, Statele Unite „ar trebui să retragă toate armele nucleare, să reducă dependenţa de bazele Turciei şi să restricţioneze schimbul de informaţii şi vânzările de arme”. Stia el ceva.
   Memorandumul a fost respectat si in termenii stabiliti de parti iar patrulele ruso – turce au reusit retragerea luptatorilor kurzi in afara zonei de securitate trasate.
   Incepand de la retragerea rachetelor Patriot de pe granita sudica a Turciei sau retragerea portavionului din Golful Persic, SUA si-a „redus angajamentele” in regiune, Rusia, prin vocea lui Vladimir Putin, devenind o alternativa viabila si mult mai predictibila.
   „În timp ce trupele americane părăseau bazele din apropierea oraşului sirian Manbij, preşedintele Putin era în vizită de stat în Emiratele Arabe Unite după o călătorie în Arabia Saudită cu o zi înainte. „Mă gândesc la Rusia ca a doua mea casă„ i-a declarat prinţul Mohammed bin Zayed la Abu Dhabi, conducătorul de facto al Emiratelor, preşedintelui Putin. „Suntem conectaţi printr-o relaţie strategică profundă”- a mai spus el. De-a lungul războiului din Siria, Rusia a fost partenerul fidel al lui Assad, protejându-l de sancţiunile Organizaţiei Naţiunilor Unite şi trimiţând trupe şi avioanele ruseşti pentru a-i susţine forţele în lupta cu insurgenţii. Cât priveşte Europa ea poate critica incursiunea Turciei şi retragerea Americii din Siria, dar nu a dezvoltat niciodată propriul plan de stabilizare a Siriei şi nu a trimis niciodată trupe acolo. Operaţiunea turcă, întreruptă acum, nu va stabili nimic asemănător cu o „zonă sigură” de 30 de km adâncime şi 483 km lăţime, dar a modificat drastic echilibrul de forţe al mai multor entităţi luptătoare din nordul Siriei.” scria domnul Alexandru Grumaz la sfarsitul lui octombrie 2019.
   Este drept ca Erdogan s-a sprijinit pe islamistii SI si i-a primit „cum se cuvine” atunci cand ii serveau interesele in raport cu Siria (Daesh si Al Nusra) dar dupa tentativa de lovitura de stat, a inceput sa-si priveasca mai nuantat „aliatii”. Putin cam tarziu. Brigazile siriene au invatat de mult din cooperarea cu brigazile YPG in lupta impotriva SI iar Rusia a incercat in ultimii 2 ani sa elimine controlul asa zisilor rebeli in provincia Idlib. A avut succese in prevenire dar exista totusi unele intrebari referitoare la „destinul” prizonierilor islamisti din inchisorile kurde.
   Exista indivizi respingatori („domni Nimeni”) din care nu voi cita niciodata. Ei afirma ca Siria, sustinuta militar de Rusia a ucis 33 de militari OTAN. De parca incursiunile militare ale Turciei in teritoriul sirian ar fi avut acceptul sau s-ar fi desfasurat sub „steag” NATO. Asta o amintesc (ca rememorare) si nu pentru ca NATO ar mai reprezenta „ceva” in raport cu aliatii sai, ci dimpotriva, el nemaifiind decat o „gaura paroasa” (la modul cazon) de un triliard anual.
   „domnilor Nimeni”, nu sustineti cererile „patrunse de moment” ale lui Erdogan. El este doar „o dorinta” si se joaca cu mintile voastre. El a inteles din 15 iulie 2016 ca „mintile” voastre sunt doar niste „consumabile” care nu vor fi niciodata introduse in gestiunea vreunei entitati serioase. Tocmai de aceea, doar va foloseste, va cumpara „la bax” si va arunca „pe piata” exact inainte sa purceada la drum spre anticamera lui Vladimir Putin.
   Concluzii
   Rusia isi va consolida flancul vestic prin Ucraina rasariteana, Marea Neagra si estul Marii Mediterane.
   Mostenirea „kemalista” nu mai reprezinta Turcia de astazi (aviz Europei si celorlalti). Chiar daca religia este subordonata statului, chiar daca Califatul a fost abolit, chiar daca secularismul a fost contrapus in mod clar islamismului, nu trebuie uitata vocatia imperiala a Turciei, Recep Tayyp Erdoğan fiind asa cum il vedem, nedetasat de etno-nationalismul laic dar fara „respingeri” fata de trecutul multicultural al Imperiului Otoman. Abordarea prudenta a facut loc expansionismului „pragmatic” adresat spatiului proxim. Ralierea la „tabara” occidentala a fost doar un un paravan pentru dezvoltarea armatei nationale, ca garant al stabilitatii statale si nu mai patrund in detaliile „delicioase” ale modului in care Turcia a simulat „liberalizarea”. Ele sunt trecutul iar „blana de oaie” a fost lepadata. Prezentul vizeaza un „lup otoman” care are nevoie de securitate reala dar si de „spatiu vital”, care actioneaza discretionar dar care isi mai pleaca si putin capul (din pozitie verticala), care nu intelege mai putin din ceea ce altii nu au inteles si care asteapta de la intreaga lume, acceptare pentru el si recunoastere pentru poporul lui. „Turcia e mai mult decat Turcia” – Erdogan.
   Kurzii nu vor avea nici un ajutor din partea Turciei si unul limitat din partea Siriei. Problema acestui neam, va ramane.
   Multumesc.

   Răspunde