File de istorie. Războiul cu Japonia: ultima campanie a celui de-al Doilea Război Mondial

Ilia KRAMNIK, observator militar al RIA Novosti

Războiul dintre URSS și Japonia, din 1945, care a devenit ultima campanie importantă a celui de-al Doilea Război Mondial, a durat mai puțin de o lună – între 9 august și 2 septembrie 1945. Dar, această lună a devenit o lună-cheie în istoria Orientului Îndepărtat și a întregii regiuni Asia-Pacific, finalizând și, concomitent, inițiind multe procese istorice, care durează de zeci de ani.

Pre-istorie

Premisele războiului sovieto-japonez au apărut exact în ziua în care s-a încheiat războiul ruso-japonez – în ziua semnării Tratatului de pace de la Portsmouth, la 5 septembrie 1905. Pierderile teritoriale ale Rusiei au fost nesemnificative – Peninsula Liaodong, care a fost închiriată de la China și partea de sud a insulei Sahalin. Mult mai semnificativă a fost pierderea influenței în lume, în general și în Orientul Îndepărtat, în special, cauzată de un război nereușit pe uscat și pierderea marii părți a flotei, pe mare. Sentimentul umilinței naționale a fost, de asemenea, foarte puternic. Japonia a devenit puterea dominantă din Extremul Orient, exploatând aproape incontrolabil resursele marine, inclusiv în apele teritoriale rusești, unde a desfășurat pescuit prădător, procurând crabi și alte vietăți marine.

Această situație a fost întărită în timpul revoluției din 1917 și al Războiului Civil, când, în decurs de câțiva ani, Japonia a ocupat, practic, Orientul rus Îndepărtat și a părăsit regiunea cu o mare reticență, sub presiunea Statelor Unite și a Marii Britanii, care se temea de o întărire excesivă a aliatului de ieri în Primul Război Mondial.

În același timp, avea loc un proces de consolidare a pozițiilor Japoniei în China care, și ea a fost slăbită și fragmentată. Procesul invers, care a început în anii ’20 – întărirea URSS, care s-a refăcut în urma tulburărilor revoluționare și militare – a dus rapid la formarea relațiilor între Tokyo și Moscova, care ar putea fi ușor calificate drept “război rece”. Extremul Orient a devenit, pentru mult timp, o arenă a confruntării militare și a conflictelor locale. Spre sfârșitul anilor ’30, tensiunile au atins apogeul, iar această perioadă a fost marcată de două dintre cele mai mari confruntări dintre URSS și Japonia în această perioadă – conflictul de pe Lacul Hasan, din 1938 și cel de pe râul Halhin Gol, în 1939.

Neutralitate fragilă

După ce a suferit pierderi destul de grave și s-a convins de puterea Armatei Roșii, Japonia a preferat, la 13 aprilie 1941, să încheie un pact de neutralitate cu URSS și să-și dezlege mâinile pentru războiul din Oceanul Pacific.

De acest pact avea nevoie și Uniunea Sovietică. În acel moment, a devenit evident că “lobby-ul naval”, care promova direcția sudică a războiului, juca un rol din ce în ce mai mare în politica japoneză. Pe de altă parte, pozițiile armatei au fost slăbite de înfrângerile supărătoare. Războiul cu Japonia era, pentru conducerea sovietică, mai puțin probabil, în timp ce conflictul cu Germania se apropia cu fiecare zi.

Pentru Germania însăși, partenerul Japoniei în ”Pactul Anti-Comintern”, care a văzut în Japonia drept principalul aliat și viitorul partener în ”Noua Ordine Mondială”, acordul dintre Moscova și Tokyo a reprezentat o palmă serioasă și a provocat complicații în relațiile dintre Berlin și Tokyo. Tokyo, însă, le-a indicat germanilor că există un pact similar de neutralitate între Moscova și Berlin (se știe că, în august 1939, Japonia fusese foarte revoltată când a aflat că Germania, fără să se consulte cu ea, principalul ei aliat, a încheiat un tratat de neagresiune cu URSS – o reacție pe care a mizat conducerea sovietică, în scopul de a neutraliza Japonia.)

Prin urmare, cei doi principali agresori din cel de-al Doilea Război Mondial nu au putut să se înțeleagă și fiecare dintre ei a purtat propriul său război: Germania – împotriva URSS, în Europa, iar Japonia – împotriva Statelor Unite și a Marii Britanii, în Oceanul Pacific. În același timp, Germania a declarat război Statelor Unite în ziua atacului japonez de la Pearl Harbor; în schimb, Japonia nu a declarat război URSS, așa cum sperau germanii.

Cu toate acestea, relațiile dintre URSS și Japonia puteau fi, cu greu, numite bune – Japonia încălca constant pactul semnat, reținând navele sovietice pe mare, permițându-și, periodic, atacarea navelor militare și civile sovietice, încălcând frontiera pe uscat, etc.

În același timp, Japonia și-a prezentat solicitările, către Uniunea Sovietică: să nu ajute China și să nu le pună la dispoziție americanilor teritoriul său, pentru acțiuni împotriva Japoniei. Cerințele au fost îndeplinite. Livrările de arme către China s-au oprit, iar consilierii militari s-au întors acasă.

Președintele SUA, Franklin Roosevelt, a solicitat permisiunea de a înființa baze militare americane în ținutul sovietic Primorie (Orientul Îndepărtat – n.r.), pentru a ajuta China să i se opună Japoniei. Dar, Stalin nu a vrut să se certe cu japonezii, iar ambasadorul sovietic la Tokyo a promis guvernului japonez că bazele americane nu vor fi niciodată instalate pe teritoriul sovietic.

După atacul de la Pearl Harbor, Roosevelt l-a întrebat pe ambasadorul sovietic, Maksim Litvinov, dacă se poate face astfel încât bombardierele americane, care au decolat din Filipine și au bombardat Japonia, să poată ateriza în Vladivostok pentru a alimenta cu combustibil și pentru o nouă aprovizionare cu bombe. Și, a fost refuzat și el.

În ciuda tuturor acestor lucruri, era evident că pactul sovieto-japonez nu avea valoare de lungă durată pentru niciuna dintre părți, iar războiul dintre ele nu era decât o chestiune de timp. Însă, începând cu 1942, situația a început să se schimbe treptat: cotitura care s-a conturat, pe parcursul războiului, a obligat Japonia să renunțe la planurile pe termen lung pentru un război împotriva URSS și, în același timp, Uniunea Sovietică a început să ia în considerare, din ce în ce mai atent, planurile de a recupera teritoriile pierdute în timpul Războiului ruso-japonez de la începutul secolului.

Spre 1945, când situația a devenit critică, Japonia a încercat să înceapă negocieri cu aliații occidentali, folosind URSS ca intermediar, dar acest lucru nu a adus succes.

În timpul Conferinței de la Ialta (februarie 1945), URSS și-a anunțat angajamentul de a începe un război împotriva Japoniei în termen de 2-3 luni de la încheierea războiului împotriva Germaniei.

Marea Britanie și Statele Unite căutau să implice URSS în războiul cu Japonia, deoarece aceasta ar crea premise decisive pentru distrugerea concurentului periculos din Orientul Îndepărtat. În plus, Churchill a estimat posibilele pierderi ale trupelor britanice și americane în timpul invaziei în Japonia la 1,5 milioane de oameni. Iar intrarea în război a URSS ar reduce aceste pierderi.
Fidelă datoriei sale de aliat, și, de asemenea, încercând să-și asigure frontierele din Extremul Orient, URSS a acceptat să intre în războiul împotriva Japoniei în următoarele condiții:

1) Menținerea status quo-ului Republicii Populare Mongolia;

2) Revenirea părții de sud a Sahalinului și a tuturor insulelor adiacente la URSS; internaționalizarea Dairenului (Dalian) și restabilirea contractului de închiriere pentru Port Arthur ca bază militară navală a URSS;

3) Transferul Insulelor Kurile la URSS.

Obligația de a intra în război a fost îndeplinită exact de către URSS, care a început operațiunile militare împotriva Japoniei la exact trei luni de la victoria asupra Germaniei.

Cu păstrarea neutralității URSS, Japonia ar putea conta pe continuarea războiului și pe întărirea forțelor metropolei pe seama resurselor și trupelor staționate în Manciuria și în Coreea, comunicare care a continuat, în ciuda tuturor încercărilor de întrerupere a acesteia.

Declararea războiului, de către Uniunea Sovietică, a risipit definitiv aceste speranțe. La 9 august 1945, vorbind în cadrul unei reuniuni de urgență a Consiliului Suprem de Conducere a Războiului, premierul japonez Suzuki a declarat: „Intrarea Uniunii Sovietice în război, în această dimineață, ne pune complet într-o poziție fără ieșire și face imposibilă continuarea războiului.”

Trebuie menționat că bombardamentele nucleare, în acest caz, au devenit doar un motiv suplimentar pentru o retragere cât mai rapidă din război, dar nu și principalul motiv. Este suficient să spunem că bombardamentele masive asupra Tokyo, din primăvara anului 1945, care au dus la aproximativ același număr de victime pe care le-au cauzat Hiroshima și Nagasaki laolaltă, nu au condus Japonia către o predare. Și numai intrarea în război a URSS, pe fundalul bombardamentelor nucleare, a obligat conducerea Imperiului să recunoască inutilitatea continuării războiului.

Săgețile roșii arată direcțiile loviturilor operate de trupele sovietice/ Foto: ruspekh.ru

„Furtuna de august”

Războiul în sine, supranumit în Occident “Furtuna de august”, a fost fulgerător. Deținând o bogată experiență în operațiuni militare împotriva germanilor, trupele sovietice, printr-o serie de lovituri rapide și hotărâte, au rupt apărarea japonezilor și au început o ofensivă în adâncul Manciuriei. Unitățile de tancuri avansau cu succes, în condiții aparent improprii – prin nisipurile deșertului Gobi și crestele Hingan – dar mașina de război, reglată bine în patru ani de război cu cel mai teribil inamic, practic, nu dădea rateuri.

Drept urmare, spre 17 august, Armata a 6-a de tancuri a înaintat cu câteva sute de kilometri și, până în capitala Manciuriei, orașul Xinjing, nu rămâneau decât o sută cincizeci de kilometri. Până în acest moment, Primul Front din Orientul Îndepărtat a rupt rezistența japonezilor din estul Manciuriei, ocupând cel mai mare oraș din regiunea respectivă, Mudanjiang. Într-o serie de zone aflate în adâncul apărării, trupele sovietice au trebuit să depășească apriga rezistență inamică. În fâșia Armatei a 5-a, această rezistență s-a dovedit a fi deosebit de îndârjită în zona Mudanjiang. Au mai fost cazuri de rezistență încăpățânată în fâșiile Frontului Zabaikalski (dincolo de Baikal) și în cele ale celui de-al 2-lea Front al Orientului Îndepărtat. Armata japoneză întreprindea și contraatacuri repetate. La 17 august 1945, la Mukden, trupele sovietice l-au capturat pe împăratul Manciukuo, Pu Yi (fostul ultim împărat al Chinei).

La 14 august, Comandamentul japonez a făcut propunerea de a încheia un armistițiu. În practică, ostilitățile din partea japonezilor nu se opreau. Abia trei zile mai târziu, armata Kwantung a primit un ordin, de la Comandamentul său, să se predea și capitularea a început la 20 august. Însă, ordinul nu a ajuns imediat la toată lumea, iar, pe alocuri, japonezii acționau contrar acestuia.

La 18 august, a fost lansată operațiunea de debarcare în Kurile, în urma căreia trupele sovietice au ocupat Insulele Kurile. În aceeași zi, 18 august, comandantul șef al trupelor sovietice din Orientul Îndepărtat, mareșalul Vasilevski, a ordonat ocuparea insulei japoneze Hokkaido cu forțele a două divizii de pușcași. Această debarcare nu a fost realizată din cauza întârzierii avansării trupelor sovietice în Sahalinul de Sud și, pe urmă, a fost amânată până la instrucțiunile Cartierului General.

Trupele sovietice au ocupat partea de sud a Sahalinului, Insulele Kurile, Manciuria și o parte a Coreei. Principalele ostilități de pe continent au durat 12 zile, până la 20 august. Cu toate acestea, o parte dintre luptele izolate au continuat până la 10 septembrie, care a devenit ziua capitulării și capturării complete a armatei Kwantung. Luptele de pe insule s-au încheiat definitiv la 5 septembrie.

Trupele japoneze capitulează/ Foto de arhivă

Actul de capitulare a Japoniei a fost semnat la 2 septembrie 1945, la bordul navei de luptă ”Missouri” din Golful Tokyo.
Drept urmare, a fost distrusă complet armata Kwantung, care a numărat un milion de militari. Conform datelor sovietice, pierderile acesteia au însumat 84.000 de oameni, iar circa 600.000 au fost luați prizonieri. Pierderile irecuperabile ale Armatei Roșii s-au ridicat la 12.000 de oameni.

Ca rezultat al războiului, URSS a recuperat, practic, teritoriile pierdute anterior de Rusia (sudul Sahalinului și, temporar, Kwantung cu Port Arthur și portul Dalnîi, transferate ulterior Chinei), precum și Insulele Kurile. Apartenența părții sudice a acestora, astăzi, este contestată de către Japonia.

Conform Tratatului de pace de la San Francisco, Japonia a renunțat la orice pretenții față de Insulele Sahalin și Kurile. Dar tratatul definea apartenența insulelor și URSS nu l-a semnat. Negocierile cu privire la partea de sud a insulelor Kurile continuă până în zilele noastre, iar perspectivele unei soluționări rapide a problemei nu sunt încă vizibile.