Fiodor Lukianov: Duritate din nesiguranță

Chiar de la apariția ideii (începutul anilor 2000), gazoductul Nord Stream, ce leagă direct Rusia și Germania, a fost privit ca un concept strategic. Dar, atunci, era greu de imaginat că acest proiect important, dar nu unic, se va transforma în chintesența confruntării nu doar dintre Rusia și Occident, dar și din interiorul Occidentului însuși. În 2020, când proiectul trebuia finalizat, s-a ajuns la momentul adevărului: va mai fi sau nu dus la finalitate, scrie analistul Fiodor LUKIANOV în paginile cotidianului ”Rossiiskaia Gazeta”.

Stagiul relațiilor dintre URSS/Rusia și principalele țări europene în domeniul gazelor naturale se întinde pe mai bine de o jumătate de secol, timp în care au traversat diferite episoade. Dar, ce se întâmplă acum, amintește de coliziunea de la începutul anilor ’80, când administrația Ronald Reagan a decis să încingă gradele confruntării cu Sovietele și a introdus sancțiuni pentru toți europenii care colaborau cu Moscova pe linia gazelor naturale. A fost una dintre cele mai nebuloase perioade a Războiului Rece dar, cât n-ar fi de surprinzător, Berlinul, Parisul, Londra și Roma au reușit să obțină din partea

Washingtonului anularea măsurilor restrictive. Pe Reagan l-au convins că extinderea achizițiilor de gaze siberiene nu subminează unitatea ”Occidentului colectiv” și nu diminuează capacitatea lui de a opune rezistență comunismului. Atunci, frica Europei Occidentale în fața Uniunii Sovietice a rămas cu adevărat reală  și nici un fel de metri cubi de combustibil albastru nu puteau schimba lucrurile. Așa că nu au existat motive pentru a pune la îndoială solidaritatea atlantică.

S-ar fi crezut că, dacă atunci a fost posibilă adâncirea colaborării în domeniul gazelor, cu atât mai probabilă este ea acum, când, în pofida fricțiunilor, confruntarea politică și militară nu a atins nici de departe acel nivel. Dar, în realitate, totul e pe dos. Bătălia din jurul gazoductului a atins o intensitate fără precedent, atrăgând noi țări și noi interese. Statele Unite sunt ferm determinate să nu permită finalizarea lucrărilor de construcție și darea în exploatare a conductelor. În interiorul Germaniei și a Uniunii Europene domină dezbinarea și confuzia. Peste ele se suprapun scandaluri și justificări fără nici o legătura cu tematica energetică.

Cea mai importantă cauză constă tocmai în aceea că, spre deosebire de anul 1981, nimeni nu este sigur de nimic. Formal, relațiile dintre cele două maluri ale Atlanticului rămân indestructibile, deși, în realitate, ele sunt tot mai des neprietenoase, ba, uneori, pur concurente. Să spunem, spre exemplu, că, în privința aceluiași Nord Stream-2, președintele Statelor Unite declară deschis că Washingtonul este împotrivă, pentru că proiectul întărește pozițiile Rusiei pe piața europeană a gazelor naturale care, între timp, trebuie deschisă pentru producătorii americani.

Ultima poate fi pusă pe seama specificului psihologiei de business a lui Donald Trump. Dar, în primul rând, pragmatismul dur reprezintă, în general, o trăsătură distinctă a politicii Statelor Unite, alături de declararea deosebit de patetică a postulatelor de valoare. În al doilea rând, tocmai pe această chestiune, opozanții lui Trump din SUA nu îl contrazic, pentru că inoportunitatea gazoductului este o părere consensuală. Sancțiunile, care au frânat procesul de finalizare a conductei încă de anul trecut, au fost adoptate de ambele partide și, după toate probabilitățile, la fel se va întâmpla și cu următoarea porție.

O asemenea abordare macină profund Berlinul, deoarece reprezintă, fără discuții, o presiune brutală asupra sferei de interese și de prerogative ale Germaniei. Problema prestigiului rămâne, probabil, ultima barieră ce nu-i permite guvernului federal să dea înapoi și să renunțe la Nord Stream-2.

Problema nu rezidă doar în apetitul comercial al lui Trump. Revenind la tema încrederii, membrii alianței transatlantice se suspectează reciproc, pe un trend ascendent, de nesinceritate. Iar asta deoarece, în ansamblul lui, cadrul politico-ideologic al alianței nu s-a schimbat, comparativ cu începutul anilor ’80. Da, nu mai este Război Rece, dar NATO, după ce a plutit pe valurile incertitudinii, s-a ancorat din nou de țărmul amenințării rusești. N-ar fi nimic că s-a agățat (în absența unui alternative coerente la misiunea propusă), numai că această amenințare este acum percepută altfel și diferit. Indiferent de acuzele aduse Moscovei – iar desaga, după cum se știe, este bogată – țările Europei occidentale nu privesc și nu vor privi Rusia ca pe un pericol cel puțin comparabil cu cel întruchipat de URSS.

În Europa de Est situația este, firește, alta și nu merită să nu fie luată în calcul. Dar, să fim realiști – deciziile directoare nu sunt luate, totuși, nici la București sau Riga și nici măcar la Varșovia.

Prin urmare, un proiect important pentru Rusia (și pentru Germania) ajunge prizonierul unor relații tot mai încurcate și mai puțin reglementate, din interiorul comunității occidentale. Este cea mai nefericită poziție, pentru că Moscova nu are cum să o rezolve. Soarta gazoductului devine deja indicatorul nu atât al relațiilor ruso-germane/europene, cât al stării legăturilor dintre Europa și SUA. Iar finalul va arăta dacă există, în general, perspective pentru angajamente serioase cu partenerii europeni.

Prognoza reală constă în faptul că guvernul federal al Germaniei, jonglând și apărându-se pe frontul intern și pe cel extern, va evita, totuși, anularea proiectului. Oficial, Berlinul îl va susține.

Legându-se, însă, de incidentul cu Aleksei Navalnîi, de sprijinul acordat de Moscova Minskului sau de cine mai știe ce, Washingtonul va introduce sancțiuni de natură să oblige partenerii de afaceri din proiectul Nord Stream-2 să se retragă din cauza riscului de a se trezi cu amenzi uriașe și cu restricționarea activităților lor pe piața americană. Atunci va apare și întrebarea dacă, pe viitor, Europa mai poate fi considerată un potențial partener, măcar pentru ceva.