Cine și de ce a luptat împreună cu Hitler împotriva URSS

Italienii

Pe Frontul de Est a fost trimis Corpul Expediționar, care număra 62.000 de militari și pe baza căruia, în vara anului 1942, a fost desfășurată Armata a 8-a, cu un efectiv de aproximativ 235.000 de oameni. Cu toate acestea, germanii nu erau foarte entuziasmați de capacitatea de luptă a unităților italiene. Acestea s-au dovedit a fi complet nepregătite pentru război: nu le ajungeau armele grele, uniformele și proviziile, iar transportul auto era deficitar.

Italienii au luptat în Uniunea Sovietică până la înfrângerea lor pe Don, în zona Stalingradului, la sfârșitul anului 1942.

Românii

După ce a pierdut până la 40% din teritoriile sale, ”România Mare” a încetat, brusc, să fie ”Mare”. Al Treilea Reich, jucând un rol cheie în acest sens, a atras imediat o țară slăbită și șocată (orientată, anterior, către aliații săi occidentali) în tabăra sa. Pentru participarea lor la viitorul război împotriva URSS, românilor li s-a promis nu numai retrocedarea Basarabiei pierdute (precum și a Bucovinei de Nord cedate Uniunii Sovietice), dar și anexarea unei părți semnificative a Ucrainei Sovietice.

Despre modul în care a avut loc ofensiva românilor din sudul Uniunii Sovietice și ce rol au jucat în bătălia de la Stalingrad vom mai relata în materialele noastre.

Ungurii

Această vastă regiune, cu o populație mixtă româno-maghiară, a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar până la sfârșitul Primului Război Mondial. Unită cu România în 1918, a fost predată Ungariei, de către germani, în timpul celui de-al doilea arbitraj de la Viena, la 30 august 1940. Când armatele române au invadat URSS împreună cu Wehrmachtul, cercurile conducătoare din Budapesta au fost serios îngrijorate: în cazul în care Ungaria rămâne deoparte, n-ar putea Hitler să reconsidere soarta Transilvaniei de Nord în favoarea românilor care l-au susținut?

Ungurii au fost considerați drept cei mai brutali aliați ai germanilor de pe Frontul de Est.

Finlandezii

Cu toate acestea, trupele finlandeze nu s-au limitat la restituirea teritoriilor pierdute. Au ocupat o parte semnificativă din Karelia sovietică și au blocat și Leningradul din nord.

În general, sectorul sovieto-finlandez al Frontului de Est a fost cel mai calm, pe tot parcursul războiului. În Armata Roșie a existat o glumă despre trupele sovietice care se opuneau finlandezilor: ”Există trei armate în lume, care nu luptă – cea suedeză, cea turcă și cea de-a 23-a sovietică”.

Finlanda nu a împărtășit soarta aliaților lui Hitler precum România, Ungaria și Bulgaria. Aici nu a fost niciodată stabilit un regim pro-sovietic.

Suedezii

După ce s-a declarat stat ”non-beligerant”, Suedia a început să-i aprovizioneze în mod activ pe finlandezi cu arme și muniție și, de asemenea, a contribuit şi la expedierea corpului de voluntari suedez, în număr de peste opt mii de oameni, pentru a lupta cu Armata Roșie.

Războiul de continuare, pe care Finlanda l-a început împotriva Uniunii Sovietice în 1941, a fost perceput de suedezi mult mai rece – aici nu mai era vorba de supraviețuire și de lupta pentru independență. Cu toate acestea, unitățile de voluntari suedezi au mers, din nou, pe Frontul de Est.

Croații

Inițial, Hitler nu intenționa să atragă unitățile croate să participe la Operațiunea ”Barbarossa” , dar în cele din urmă a fost de acord cu cererea lui Pavelic de a le oferi șansa să participe la lupta „tuturor națiunilor iubitoare de libertate împotriva comunismului”. Pe frontul de Est a mers Regimentul 369 de infanterie întărit, cu până la 4000 de oameni, precum și legiunile aerian și maritim croate.

Regimentul croat a devenit singura unitate străină pe care germanii au implicat-o direct în asaltul asupra Stalingradului. Acolo croații au luptat pe străzile orașului. După luptele grele de iarnă, legiunea a încetat practic să mai existe. Cei care au supraviețuit au fost luați prizonieri de către sovietici. Aproximativ o mie de persoane au reușit să evacueze din Stalingrad pe calea aerului. S-au alăturat noii divizii a 369-a de infanterie croată („Diavol”), care lupta împotriva partizanilor lui Tito din Balcani. Nu s-au întors niciodată pe frontul de est.

Spaniolii

Motivația celor care au dorit să meargă pe Frontul de Est a fost diferită. Unii au vrut să se răzbune pe ruși pentru intervenția lor în Războiul civil spaniol, alții au urât cu adevărat comunismul. Au mai fost cei care au încercat, în acest fel, să-și ”ispășească” trecutul republican și chiar și cei care, rămânând în secret loiali Republicii înfrânte, au sperat să treacă de partea Armatei Roșii la sosire.

În timpul întregii perioade de participare la războiul împotriva URSS, între 50 şi 70 000 de spanioli au servit în cadrul Diviziei a 250-a de infanterie, cunoscută și sub numele de divizia voluntarilor spanioli sau, mai simplu, ”Divizia Albastră”. În plus, pe cerul sovietic a acționat ”Escadrila Albastră”, al cărei ”palmares” numără peste 150 de avioane sovietice doborîte.

În toamna anului 1943, Francisco Franco, realizând direcția în care se schimbă cursul războiului, decide să-și retragă trupele din URSS. Cu toate acestea, unii dintre spanioli au decis să rămână pe Frontul de Est. Neoficial, noi voluntari soseau constant din Spania. Drept urmare, în timpul asaltului Berlinului, capitala celui de-al Treilea Reich a fost apărată de aproximativ 7000 de soldați spanioli.

Slovacii

Slovacii nu aveau nici un motiv să lupte împotriva Uniunii Sovietice şi nici germanii nu intenționau să-i implice, considerând Slovacia ca fiind doar zonă de tranzit. Cu toate acestea, guvernul președintelui Joseph Tiso a luat inițiativa de a lupta cot la cot cu naziștii de pe frontul de Est. ”În deplină solidaritate cu Marele Imperiu German, poporul slovac își ia locul în apărarea culturii europene”, a afirmat ministrul de Interne Alexander Mach.

Cu toate acestea, realitatea nu prea corespundea sloganurileor propagandistice. Slovacii s-au dovedit a fi cei mai de neîncredere dintre aliații Germaniei de pe Frontul de Est. Au trecut în masă de partea Armatei Roșii și a partizanilor sovietici pentru a lupta împotriva Wehrmacht-ului. Germanii au trebuit constant să identifice, să dezarmeze și să trimită unitățile cele mai puțin loiale în spatele frontului. În august 1944, au dezarmat chiar întreaga armată Slovacă de Est, care număra 38.000 de oameni și care a fost creată pentru a apăra țara de ”hoardele de bolșevici”.

Francezii

Cu toate acestea, societatea franceză, în ansamblu, nu a sprijinit cooperarea cu inamicul și nici războiul împotriva URSS. Pe parcursul întregii existențe a Legiunii voluntarilor francezi împotriva bolșevismului, nu s-au înrolat mai mult de 7 000 de oameni în ea.

Propaganda germană și cea a regimului de la Vichy nu au încetat să repete că soldații Legiunii sunt moștenitorii „Marii Armate” a lui Napoleon, chemați să restabilească onoarea și gloria strămoșilor lor. Însă, cât de izbitor de asemănătoare s-au dovedit a fi sorțile legionarilor francezi în URSS, în cel de-al Doilea Război Mondial și cele ale soldaților napoleonieni în Rusia, în anul 1812!