Lavrov a anunțat normalizarea, pe teren, a situației din Nagornîi-Karabah
07/05Evenimentele din Ucraina. Occidentul ”își iese din minți”: Adevărul pătrunde la ONU
08/05Cine și de ce a luptat împreună cu Hitler împotriva URSS
Majoritatea aliaților celui de-al Treilea Reich nu aveau niciun motiv să intre în război împotriva Uniunii Sovietice, scrie Boris Egorov în revista Russia Beyond. Cu toate acestea…
Italienii
Foto: Paxox(CC BY-SA 4.0)
Pe Frontul de Est a fost trimis Corpul Expediționar, care număra 62.000 de militari și pe baza căruia, în vara anului 1942, a fost desfășurată Armata a 8-a, cu un efectiv de aproximativ 235.000 de oameni. Cu toate acestea, germanii nu erau foarte entuziasmați de capacitatea de luptă a unităților italiene. Acestea s-au dovedit a fi complet nepregătite pentru război: nu le ajungeau armele grele, uniformele și proviziile, iar transportul auto era deficitar.
Italienii au luptat în Uniunea Sovietică până la înfrângerea lor pe Don, în zona Stalingradului, la sfârșitul anului 1942.
Românii
Foto: Evgheni Haldei
După ce a pierdut până la 40% din teritoriile sale, ”România Mare” a încetat, brusc, să fie ”Mare”. Al Treilea Reich, jucând un rol cheie în acest sens, a atras imediat o țară slăbită și șocată (orientată, anterior, către aliații săi occidentali) în tabăra sa. Pentru participarea lor la viitorul război împotriva URSS, românilor li s-a promis nu numai retrocedarea Basarabiei pierdute (precum și a Bucovinei de Nord cedate Uniunii Sovietice), dar și anexarea unei părți semnificative a Ucrainei Sovietice.
Despre modul în care a avut loc ofensiva românilor din sudul Uniunii Sovietice și ce rol au jucat în bătălia de la Stalingrad vom mai relata în materialele noastre.
Ungurii
Foto: Slobodsky (CC BY 3.0)
Motivul principal care i-a determinat pe unguri să se alăture campaniei germane din Est nu a fost dorința de a dobândi ceva nou, ci, mai degrabă, de a nu pierde ceea ce aveau deja și anume Transilvania de Nord.
Această vastă regiune, cu o populație mixtă româno-maghiară, a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar până la sfârșitul Primului Război Mondial. Unită cu România în 1918, a fost predată Ungariei, de către germani, în timpul celui de-al doilea arbitraj de la Viena, la 30 august 1940. Când armatele române au invadat URSS împreună cu Wehrmachtul, cercurile conducătoare din Budapesta au fost serios îngrijorate: în cazul în care Ungaria rămâne deoparte, n-ar putea Hitler să reconsidere soarta Transilvaniei de Nord în favoarea românilor care l-au susținut?
Ungurii au fost considerați drept cei mai brutali aliați ai germanilor de pe Frontul de Est.
Finlandezii
Foto de arhivă
Finlanda și-a văzut participarea la campania germană împotriva Uniunii Sovietice ca pe o continuare a Războiului de Iarnă din 1939-1940, în urma căruia țara a pierdut o parte din teritoriul său, inclusiv partea de nord a Istmului Karelian.
Cu toate acestea, trupele finlandeze nu s-au limitat la restituirea teritoriilor pierdute. Au ocupat o parte semnificativă din Karelia sovietică și au blocat și Leningradul din nord.
În general, sectorul sovieto-finlandez al Frontului de Est a fost cel mai calm, pe tot parcursul războiului. În Armata Roșie a existat o glumă despre trupele sovietice care se opuneau finlandezilor: ”Există trei armate în lume, care nu luptă – cea suedeză, cea turcă și cea de-a 23-a sovietică”.
Finlanda nu a împărtășit soarta aliaților lui Hitler precum România, Ungaria și Bulgaria. Aici nu a fost niciodată stabilit un regim pro-sovietic.
Suedezii
Foto de arhivă
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Suedia a trebuit să renunțe parțial la politica sa de neutralitate, atât sub presiunea germană, cât și în mod voluntar, sub influența atacului Uniunii Sovietice asupra Finlandei în noiembrie 1939.
După ce s-a declarat stat ”non-beligerant”, Suedia a început să-i aprovizioneze în mod activ pe finlandezi cu arme și muniție și, de asemenea, a contribuit şi la expedierea corpului de voluntari suedez, în număr de peste opt mii de oameni, pentru a lupta cu Armata Roșie.
Războiul de continuare, pe care Finlanda l-a început împotriva Uniunii Sovietice în 1941, a fost perceput de suedezi mult mai rece – aici nu mai era vorba de supraviețuire și de lupta pentru independență. Cu toate acestea, unitățile de voluntari suedezi au mers, din nou, pe Frontul de Est.
Croații
Foto de arhivă/Getty Images
Când în aprilie 1941, pe ruinele Regatului Iugoslavia, a fost creat așa-numitul Stat Independent Croația, societatea croată s-a scindat. În timp ce unii se alăturau Mișcării de Rrezistență din Balcani în creștere rapidă, alții, și anume susținătorii liderului naziștilor-ustași, Ante Pavelic, erau fericiți să acționeze în făgașul politicii celui de-al Treilea Reich.
Inițial, Hitler nu intenționa să atragă unitățile croate să participe la Operațiunea ”Barbarossa” , dar în cele din urmă a fost de acord cu cererea lui Pavelic de a le oferi șansa să participe la lupta „tuturor națiunilor iubitoare de libertate împotriva comunismului”. Pe frontul de Est a mers Regimentul 369 de infanterie întărit, cu până la 4000 de oameni, precum și legiunile aerian și maritim croate.
Regimentul croat a devenit singura unitate străină pe care germanii au implicat-o direct în asaltul asupra Stalingradului. Acolo croații au luptat pe străzile orașului. După luptele grele de iarnă, legiunea a încetat practic să mai existe. Cei care au supraviețuit au fost luați prizonieri de către sovietici. Aproximativ o mie de persoane au reușit să evacueze din Stalingrad pe calea aerului. S-au alăturat noii divizii a 369-a de infanterie croată („Diavol”), care lupta împotriva partizanilor lui Tito din Balcani. Nu s-au întors niciodată pe frontul de est.
Spaniolii
Foto: Getty Images
Atacul german asupra Uniunii Sovietice din 22 iunie 1941 a provocat o agitație fără precedent în Spania. În aceeași zi, ministrul de Externe, Serrano Sunier, i-a declarat ambasadorului Germaniei la Madrid că țara sa salută acest eveniment și că este pregătită să ofere asistență celui de-al Treilea Reich, prin trimiterea voluntarilor.
Motivația celor care au dorit să meargă pe Frontul de Est a fost diferită. Unii au vrut să se răzbune pe ruși pentru intervenția lor în Războiul civil spaniol, alții au urât cu adevărat comunismul. Au mai fost cei care au încercat, în acest fel, să-și ”ispășească” trecutul republican și chiar și cei care, rămânând în secret loiali Republicii înfrânte, au sperat să treacă de partea Armatei Roșii la sosire.
În timpul întregii perioade de participare la războiul împotriva URSS, între 50 şi 70 000 de spanioli au servit în cadrul Diviziei a 250-a de infanterie, cunoscută și sub numele de divizia voluntarilor spanioli sau, mai simplu, ”Divizia Albastră”. În plus, pe cerul sovietic a acționat ”Escadrila Albastră”, al cărei ”palmares” numără peste 150 de avioane sovietice doborîte.
În toamna anului 1943, Francisco Franco, realizând direcția în care se schimbă cursul războiului, decide să-și retragă trupele din URSS. Cu toate acestea, unii dintre spanioli au decis să rămână pe Frontul de Est. Neoficial, noi voluntari soseau constant din Spania. Drept urmare, în timpul asaltului Berlinului, capitala celui de-al Treilea Reich a fost apărată de aproximativ 7000 de soldați spanioli.
Slovacii
Foto: Getty Images
În primăvara anului 1939, Germania nazistă a terminat definitiv cu Cehoslovacia slăbită și abandonată de puterile occidentale și a contribuit la proclamarea Republicii Slovace ”independente”. A fost prima din istoria propriului stat al slovacilor. Dar nu toți erau mulțumiți de faptul că patria lor se transformase într-un stat totalitar, satelit al celui de-al Treilea Reich.
Slovacii nu aveau nici un motiv să lupte împotriva Uniunii Sovietice şi nici germanii nu intenționau să-i implice, considerând Slovacia ca fiind doar zonă de tranzit. Cu toate acestea, guvernul președintelui Joseph Tiso a luat inițiativa de a lupta cot la cot cu naziștii de pe frontul de Est. ”În deplină solidaritate cu Marele Imperiu German, poporul slovac își ia locul în apărarea culturii europene”, a afirmat ministrul de Interne Alexander Mach.
Cu toate acestea, realitatea nu prea corespundea sloganurileor propagandistice. Slovacii s-au dovedit a fi cei mai de neîncredere dintre aliații Germaniei de pe Frontul de Est. Au trecut în masă de partea Armatei Roșii și a partizanilor sovietici pentru a lupta împotriva Wehrmacht-ului. Germanii au trebuit constant să identifice, să dezarmeze și să trimită unitățile cele mai puțin loiale în spatele frontului. În august 1944, au dezarmat chiar întreaga armată Slovacă de Est, care număra 38.000 de oameni și care a fost creată pentru a apăra țara de ”hoardele de bolșevici”.
Francezii
Foto: Bundesarchiv
„Acest război este războiul nostru, îl vom trece până la capăt, până la victorie”, a comentat Jacques Doriot, liderul Partidului Popular Francez fascist, invazia germană în Uniunea Sovietică în vara anului 1941. Tocmai atunci, organizațiile colaboraționiste de tot felul, care activau pe teritoriul Franței ocupate și al regimului marionetă de la Vichy, au devenit principalele inițiatoare ale trimiterii trupelor franceze pe frontul de Est.
Cu toate acestea, societatea franceză, în ansamblu, nu a sprijinit cooperarea cu inamicul și nici războiul împotriva URSS. Pe parcursul întregii existențe a Legiunii voluntarilor francezi împotriva bolșevismului, nu s-au înrolat mai mult de 7 000 de oameni în ea.
Propaganda germană și cea a regimului de la Vichy nu au încetat să repete că soldații Legiunii sunt moștenitorii „Marii Armate” a lui Napoleon, chemați să restabilească onoarea și gloria strămoșilor lor. Însă, cât de izbitor de asemănătoare s-au dovedit a fi sorțile legionarilor francezi în URSS, în cel de-al Doilea Război Mondial și cele ale soldaților napoleonieni în Rusia, în anul 1812!